unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Cu riscul de a gresi dar fara aceasta teama, voi spune de la inceput o platitudine: femeia a fost, este si va fi o ipostaza a divinitatii, atata timp cat lumea va exista. Libertatea femeii si, prin extrapolare, a oricarui om, tine de asumarea propriei sexualitati. O asumare integrala si corecta duce la o libertate totala, dar care nu trebuie neaparat sa depaseasca vreunul dintre canoanele vremii. Din contra, o asumare fragmentara duce la o libertate partiala sau, cum ar spune un sceptic, la o lipsa de libertate. Eu as spune, mai degraba, ca duce la lipsa unui grad de libertate.
Intr-o societate bazata pe suprematie masculina, femeia nu poate accede in zonele "inalte" decat cu conditia de-sexualizarii. Pentru a invinge, femeia trebuie sa se supuna conditiei pierderii sexului. Afirmatia lui Lacan, Femeia nu exista, se pare ca este adevarata in conditiile in care, neexistand, ea continua sa "spuna", sa vorbeasca. Femeia devine razboinica din necesitate. In fata femeii razboinice, barbatul se simte amenintat. Ferocitatea femeii nu barbatului se adreseaza, ci semenelor ei.
Ea, Mama primordiala, vrea sa fie una singura. Nu una, ci Una, neadmitand sa imparta acest rol cu celelalte aspirante la titlul suprem. Este o alta fata a dorintei oricarei femei de a fi unica pentru barbatul iubit, fie el tatal sau un inlocuitor al lui. Pentru asta, devine capabila de orice: de paricid, de matricid, de fratricid. Simbolice, evident. Accederea femeii "actuale" lasa in urma un lung sir de crime simbolice si simbolizate. Armele pe care le foloseste se intorc, in cele din urma, nu impotriva ei, ci impotriva conditiei sale de femeie-femela. Astfel de femei devin, dintr-o data, "serioase", prea serioase, uita sa zambeasca, vor sa-si dovedeasca nu numai ca au drepturi egale cu barbatii, ci si ca sunt capabile sa indrume, sa ia decizii, sa conduca, sa-si asume. Vor, de fapt, sa-si dovedeasca siesi ca sunt capabile, competente, responsabile.
De ce vor femeile toate astea? Pentru ca vor bani si, deci, putere. De ce vor bani si putere? Pentru ca, neposedand un falus, il pot avea prin aceasta forma, a puterii conferite de bani. Azi, femeia postmoderna isi amana devenirea biologica de dragul celei profesionale, capabila, pe termen scurt, a o sublima pe cea dintai. Azi nu mai exista dilema: familie sau cariera?, exista doar decizia: mai intai, cariera. Degringolada produsa de acest nou canon ajunge, in cele din urma, sa dezvaluie patologia unei lumi aflata in libera prabusire, in care nimeni nu isi mai stie locul, in care fiecare se confunda cu celalalt, precum la un bal mascat la care, dupa caderea mastilor, se constata ca "el" este "ea", "ea" este "el" si nici unul dintre ei nu mai stie prea bine cine este. Problema de identitate, pana la urma, dar si de alteritate. Nimic altceva decat un soi de mutatie transgenetica la nivel de inconstient prea zguduit de repezile transformari ale societatii, cu care nici macar eul colectiv nu mai tine pasul. O lume in care "cetatea" femeilor vrea cu orice pret sa o inlocuiasca pe cea a barbatilor este, clar, una bolnava, care are nevoie de ajutor. Dar nu poti merge cu "cetatea" la psihanalist.
A dori sa fii egalul, in toate cele, a barbatului, inseamna a fi dependent de obiectul dorintei. A fi obiectul dorintei inseamna a fi obiectul necesitatii celuilalt. Pentru a fi astfel, femeia este oricand dispusa sa manipuleze pentru a ajunge sa stapaneasca. Iar pentru a stapani, seductia este absolut necesara. Dar a seduce pe celalalt este dovada faptului de a fi deja sedus. De catre cine? De catre barbat? Nici vorba, el este doar un intermediar. De catre sine insasi, de catre obiectul dorintei. Iata forma suprema a narcisismului contemporan, postmodern.
Intr-o astfel de ecuatie, fidelitatea nu-si mai gaseste locul, chiar daca conceptul de fidelitate continua sa supravietuiasca. Intr-o astfel de societate, femeia simte nevoia sa-si fie fidela siesi, raportandu-se la o imagine falsa a carei autenticitate vrea, cu orice pret, s-o dovedeasca: egalitatea masculin-feminin. Deci, daca oglinda este barbatul iar femeia vrea sa-si fie fidela siesi, aceasta forma de fidelitate inseamna, prin intermediar, una fata de penisul absent, introiectat prin fel si fel de manevre inconstiente care se ratacesc pe un posibil drum al cautarii de sine. Insa a alege obiectul fidelitatii inseamna a renunta la celelalte obiecte.
In conditiile noului canon mondial, iubirea isi pierde definitia, fiind in permanenta confundata cu altceva, astfel incat nu se mai stie nici ce este, nici ce vrea si nici la ce se refera ea. O lume in care definitiile nu mai fac fata obiectelor pe care le desemneaza este o lume aflata intr-o vertiginoasa cadere libera. Este nu o lume decadenta, ci una care si-a pierdut reperele si care se autocondamna la destramare. Din nefericire, femeia are un rol esential in aceasta destramare. Pentru ca, fiind Mama, firesc ar fi sa-si constientizeze rolul biologic, astfel incat sa fie capabila sa renunte la falsul obiect al fericirii, intru reasezarea pe temelii solide a unei lumi aflate in avantul dezintegrarii. Dar la falus nu se renunta cu una, cu doua, asa cum nici Mama nu poate fi dusa la psihanalist, ci doar femeia. Daca vrea, daca poate, daca este in stare.
Dar, pana la urma, ce mai este iubirea astazi? Este pasiunea pentru orice si pentru nimic, este angoasa. O fosta valoare de-cotata, un afect fara obiect sau luandu-se pe sine insasi drept obiect, un sentiment diluat care nu mai are nici o legatura cu cel la care ne gandim cu toti si a carui definitie am uitat-o intre timp. "Sa fie iubirea un efect de limbaj, o maniera de a spune, un mod de a vorbi, un efect de enuntare, un loc acordat celuilalt pe durata unui discurs sau a unui cuvant?"(1).
Iubirea a devenit o piata care functioneaza dupa regulile oricarei piete: cerere si oferta. "Cumperi" ceea ce ai nevoie, ceea ce crezi ca ti se potriveste, cu conditia de a primi mai mult decat esti dispus sa oferi. In centrul acestei piete sta, evident, femeia. Si, cu toate ca ea este cea care tranzactioneaza, tot ea este cea al carei glas se aude cel mai tare. Pentru ca... se vaita. Sa fie vorba despre glasul care cere, implora incestul? Incestul sau violul? Sau sa fie vorba despre glasul legii care interzice incestul? Nu se stie precis. Precis este ca glasul care se aude este cel al femeii. Avand cutitul in mana, ea joaca rolul victimei. Hotarand, impartind, luand, ea se plange ca asupra ei se hotaraste, ca ea este cea impartita, luata. Ea isi striga eliberarea dintr-o sclavie imaginara, nereusind sa realizeze ca se vrea eliberata din sine insasi.
Este momentul in care fantasmele se inmultesc si distrugerea lor nu mai este posibila. Dar este si momentul nasterii unui nou mit care repede a fost transmis celorlalte generatii de femei drept unicul adevar al realitatii lor sociale. Unde este locul iubirii intr-o asemenea realitate? Este acela in care se confunda cu intalnirea sexuala. La Roland Brunner, intalnirea sexuala este "o frecare a trupurilor, o masturbare in doi". La Pessoa, "onanismul e abject, dar reprezinta expresia perfecta a logicii iubirii. E singurul care nu inseala pe nimeni, nici pe altul, nici pe el insusi". Intr-o lume in care Gott ist tod si in care iubirea este masturbare in doi, se mai poate vorbi despre sacru? Sau: daca se mai poate vorbi, la ce fel de sacru ne referim? Problema este mult prea complicata pentru a fi solutionata aici, cu toate ca ma indoiesc ca exista solutii, cel putin deocamdata. Ceea ce am incercat sa subliniez este faptul ca societatea pare, pe zi ce trece, mai bolnava si ca, traind intr-o astfel de societate, omului ii este din ce in ce mai greu sa realizeze ce se intampla cu el.
Ca jumatate a umanitatii, femeii ii revine daca nu un rol primordial, cel putin unul esential. Din nefericire, ea nu stie sa vada decat sensul care o destrama, si nu cel care o infiinteaza. Vederea limpede, deplina, ramane o problema de rezolvat.
(1)Roland Brunner "Psihanaliza si societate postmoderna", Editura Amarcord, Timisoara, 2000, pag. 21.
|
|
