unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Incercati sa va inchipuiti o lume a tacerii desavarsite si veti observa ca asa ceva nu se poate. Si asta pentru ca tacerea desavarsita presupune nu numai lipsa cuvantului, ci si a oricarui fel de sunet. Nicaieri in natura nu exista liniste deplina, asa cum nicaieri nu poate exista tacere omeneasca nedublata de cuvant interior. Orice tacere ascunde o rostire, asa cum orice liniste este impurificata de sunete uneori inaccesibile urechii omenesti. Omul este singura creatura capabila a(-si) instaura spatiul unei taceri si orice om are dreptul de a decreta, pentru sine, acel spatiu pur, chiar daca el vibreaza de sunete.
Omul modern slujeste la curtea mai multor zei. Unul dintre ei este cel al comunicarii. Si, in viteza cu care insasi viata curge, este firesc ca si informatia sa fie grabita, daca nu tocmai viteza ei de propagare este cea care sta la baza iutelii desfasurarii vietii cu care omul modern se vede nevoit a tine pasul. Tacerea, ca si cuvantul rostit, sunt nu doar functii sociale, ci si optiuni ale omului. Prin integrarea lor din punct de vedere al ritmului de care fiecare avem nevoie si pe care singuri ni-l stabilim, se constituie atat implantarea in social, cat si protejarea necesara, atunci cand "vitezele" inconjuratoare se transforma in factori defavorizanti bunei noastre functionari. Si daca "in lume" omul are posibilitatea optiunii, in relatia psihanalitica tacerea este supusa unui cod de reguli care obliga pacientul sa vorbeasca - sa renunte la tacere, sa o invinga, - iar pe psihanalist sa taca - sa se abtina de la a vorbi, - timpul vorbirii sale â?? interpretarii - fiind unul ce tine de tehnica si maiestria analistului.
Dar ce anume semnifica tacerile pacientului? Clipa intrarii in sedinta poate fi considerata si analizata dintr-o dubla perspectiva: una ca spatiu al tacerii pe care pacientul il instaleaza si pe care sa straduieste sa-l "rupa" prin verbalizarea liberelor asocieri, si alta ca spatiu al tacerii in care pacientul este inghitit. Altfel spus, pacientul este cel care aduce propria-i tacere in cadru, dar tot el este si cel care se lasa confiscat de initiala si greu perturbabila tacere a cadrului. El se simte ori stapan in regatul pe care il aduce, ori prizonier intr-un regat al tacerii in care intra odata cu intrarea in sedinta. Orice ar simti pacientul, important este ca aceasta zona a tacerii sa fie "violata" prin interventia cuvantului. Cel putin la inceputul unei relationari psihanalitice, acesta este un lucru greu de infaptuit. Intalnirea cu tacerea proprie nu este niciodata usoara in cadru, ea transformandu-se, deseori, in eveniment, unul care se cere analizat.
Daca tacerea analistului este un mod de a opera, cea a pacientului este direct proportionala cu ceea ce vrea sa ascunda. Simmel observa ca dezvaluirile despre sine sunt insotite de primejdie, prin diminuarea partii de "intimitate a secretului". Si orice pacient aduce in aceasta relationare toate secretele sale. "(â?¦) simplul fapt de a cunoaste cu absoluta exactitate, de a fi epuizat resursele psihologige ne trezeste la realitate chiar fara sa fi existat o betie prealabila, paralizeaza relatiile actuale si ne determina sa gandim ca, in fond, nu are nici un rost sa le intretinem" (1).
Unii pacienti isi descriu tacerile ca pe un spatiu vid, un spatiu alb in care nu exista nimic. Altii, ca pe o capcana, iar altii ca pe un spatiu populat de cuvinte care nu se lasa rostite. O forta incredibila si imprevizibila vine sa opuna rezistenta incercarii de a verbaliza. Singurul refugiu in fata acestei inconfortabile forte este, desigur, tacerea. Tacerea pacientului este un feed-back in raport cu importanta cuvantului ce se cere rostit. Cand i se cere sa vorbeasca, pacientul se comporta exact ca un copil mic caruia i se interzice sa faca un lucru: tocmai acel lucru il face. Intre pacient si analist se instaleaza un joc in jurul cuvintelor pe care tacerea le ascunde. Livrarea de sine se face lent, fragmentar, intermitent, pacientul dobandind certitudinea ca, astfel, "pretul" sau creste. Cand tacerea se rupe, cuvantul se transforma in revelatie, el atingand un maxim al fortei sale, in care asterne "ultimele lumini inainte de a disparea sau a transforma totul in simpla amintire"(2). Puterea sa moare prin verbalizare, insa ea depinde de sensul interior pe care analistul trebuie sa fie capabil sa il deceleze.
(1) Simmel - Secret et societes secretes, Strasbourg, Circe, 1991.
Tacerea pacientului consolideaza fals pozitia relationara, tinand analistul departe de informatii care, o data verbalizate, ar putea ameninta sentimentul de securitate al pacientului. Insa tacerea nu analistului se adreseaza, ci detinatorului ei, iar teama provine din cea a pacientului fata de sine insusi, mai exact fata de trecutul cu care vine in analiza. De aceea este vorba despre o falsa consolidare, insa pacientului ii ia ceva timp pana sa constientizeze acest lucru deoarece, chiar ferecata in tacere, trauma nu dispare, ea ascunzandu-se in straturile mai adanci ale inconstientului. Ceea ce nu este lasat sa acceada la cuvant se transforma in refulat, urmandu-si drumul "rau", "marturisirea sau (...) procesul analitic dau trup si chip evenimentului odinioara proscris; sensul recladeste atunci coerenta pierduta a unei istorii, faptul de a numi fantoma avand drept consecinta izgonirea ei"(3).
Interactiunea dintre analist si pacient se desfasoara majoritar pe cuvantul rostit de catre pacient, el fiind baza interpretarii. Din verbalizare pot lua nastere transferul si contratransferul, iar din dialog increderea pacientului in analistul sau, factor deosebit de important in bunul mers al relatiei analitice (tin sa subliniez aici faptul ca exista o diferenta esentiala intre verbalizare si dialog). Tacerea nu face altceva decat ori sa amane instalarea transferului, care este principalul motor al analizei, ori sa diminueze transferul atunci cand acesta deja exista si, ca urmare, sa dizolve relatia cu analistul. Tacerea indelungata deranjeaza ambii parteneri si, uneori, este capabila sa instaleze in pacient angoasa, cu intreaga ei cohorta de urmari din punct de vedere comportamental, de la seductie la agresivitate. Daca unii pacienti gasesc in tacere un minunat refugiu al impacarii cu sine, pe altii ii sperie atat de tare incat, incercand s-o ocoleasca, nu fac altceva decat sa se afunde si mai tare in ea. Astfel, evolutia psihanalizei inseamna cucerirea tacerilor in care pacientul se instaleaza.
In analiza lui Emmy von M., Freud intervine tot mereu cu interpretari pana cand, exasperata, pacienta il roaga sa taca si s-o lase sa vorbeasca. Dar va trece destul de multa vreme pana cand modul de a asculta al analistului sa ajunga sa capete importanta terapeutica pe care il are.
Nu intotdeauna lipsa verbalizarii se transforma in tacere. Corpul vorbeste. Privirile, gesturile, respiratia, rasul, oftatul tin loc de cuvinte. Exista un limbaj al trupului capabil sa comunice multe. Si acest gen de limbaj pica in sarcina interpretarii analistului.
"Instalarea intr-o relatie a carei reciprocitate nu este de la sine inteleasa pune in lumina intensitatea fricii, angoasa, lezarea simbolica. Tot vorbind despre ele fara a primi vreodata raspuns, fara a cunoaste istoria intima a auditorului, pacientul se vede nevoit sa se asume pe sine insusi, sa gandeasca neobosit asupra propriei sale probleme" (4). "Cand transferul se blocheaza, tacerea, dincolo de simpla nevoie de a asculta sau de pauza in dialog, ia sensul deschiderii orientata spre analist" (5). In astfel de momente, cand tacerea nu este menita sa ascunda, ea cere ajutor sau asteapta replica analistului. Care, de foarte multe ori, doar se lasa asteptata.
Tacerea psihanalistului are, insa, o cu totul alta conotatie, atunci cand nu se instaleaza ca imposibilitate de a spune ceva. Prin orientarea catre pacient, analistul are sarcina de a asculta si a auzi in tacere. "Banuiesc, spune Searls, ca tacerea mea este instrumentul meu cel mai fiabil in tratarea pacientilor mei". Tacerea analistului are darul de a incuraja verbalizarea pacientului, de a aprofunda o idee rostita, de a relansa un discurs intrerupt. In egala masura, il obliga pe pacient sa ramana fata in fata cu sine insusi, sa nu se departeze de sine, sa se priveasca si sa se rosteasca liber. Interventiile analistului, ruperile sale de tacere sunt functie de ceea ce tehnica si maiestria ii dicteaza. Fiind dovezi ale profesionalismului, sunt si ale psihologiei proprii si, nu in ultimul rand, ale scolii de care apatine. Tacerea, deci, este un instrument pe care il manipuleaza conform cu ceea ce crede ca trebuie facut in modul de conducere al sedintelor. Insa, in fata fiecarui pacient, tacerea are semnificatii diferite. Un alt mod de a spune (si a face) "Fiecaruia ce i se cuvine". Tacerea analistului instaureaza si mentine un vid pe care analizandul simte nevoia de a-l umple cu cuvinte. Ea este "un dispozitiv de eliminare a vocii"(Reik), oferind posibilitatea avansarii pacientului in sensul celuilalt al sau si care, "aici si acum", este analistul. Tacerea camufleaza persoana psihanalistului, oferind doar imaginea oglinzii in care analizandul sa se vada si sa se recunoasca. Este un mod de renuntare la sine intru devenirea celuilalt.
Dar tacerea ambilor "actori" se modifica pe masura ce analiza inainteaza, schimbandu-si fetele, conotatiile. Ceea ce la inceput putea fi interpretat intr-un fel, pe parcurs poate avea (capata) cu totul alte interpretari, in functie nu numai de modul pacientului de a vorbi/tacea, ci si de modul analistului de a asculta/tacea/vorbi.
Asa cum minunat o spune David Le Breton, important ramane faptul ca tacerea reveleaza o absenta ce se cere umpluta cu cuvinte. "Psihanaliza este calea regala de inaintare pe firul acestei cautari (de sine, n.m.), iar din acest motiv tacerea o insoteste cu gravitatea specifica oricarei dezgoliri" (6).
Din tacerile celor doi preopinenti, din verbalizarile pacientului si vorbirea/interpretarea analistului se naste o minunata, fascinanta, unica relatie. Cadrul este cel care da tacerii dimensiuni si revelatii pe care, in viata de zi cu zi, saturata de rutina, nu avem cum le intalni. Este o tacere care, in mersul ei, insoteste pacientul in speranta transformarii intr-un mai bun al sau. In ceea ce priveste analistul, tacerea sa este, uneori, o dureroasa renuntare la sine, dar si un trofeu cucerit, unul care lasa in urma, in cazurile fericite, insasi fericirea pacientului. Si, deseori, aceasta fericire echivaleaza cu insasi existenta.
|
|
