unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Ce ai de plangi ?
Un copil plange. Nu pot spune cine, n-as putea spune unde si n-as fi putut spune cand. Ce pot spune este doar ca un copil plange. Oare nu este de ajuns? Acum are trei ani. Cu un an in urma avea doi. Acum doi ani avea un an. Si nici nu venise pe lume acum trei ani. Cand era mai mic plangea si ziua si noaptea. Acum nu mai plange decat inainte sa adoarma, si uneori ziua, insa aproape in fiecare zi. La intrebarea mamei sale: Ce ai de plangi? pusa in asa fel incat nu poate fi dat un raspuns, copilul incearca, printre sughituri de plans, sa puna in cuvinte ceva ce, dincolo de acestea, ramane neauzit. Ma gandesc ce inseamna aceasta intrebare. Pentru a putea spune ce ai de plangi este nevoie sa te cunosti pe tine insuti, sa te ai in posesie, insa, copilul, la aceasta varsta se cunoaste pe sine prin ceilalti. Aproape ca intrebarea mamei suna ca un: spune-mi tu ce am eu de plangi? la care copilul nu are cum sa raspunda. Mama sa ii aude plansul, insa nu poate auzi motivul pentru care plange. Evident ca nu avem nici un drept sa judecam aceasta relatie. Poate ca plansul copilului este plansul mamei neauzit de propria mama, din vremea cand ea insasi era copil. Nu putem judeca, insa ne putem intreba ce inseamna acest plans si, mai ales, la ce ar putea duce, in momentul in care acest copil nu va mai plange. Plansul va exista chiar daca nu va mai fi auzit si va exista intr-o forma care nu-i va permite alinarea, pentru ca va fi ca un ecou, pe care nu poti sa-l localizezi, al unui tipat care se izbeste de stanci, intorcandu-se din toate partile.
Datoria intre parinti si copii
A aduce pe lume un copil inseamna a intra in rostul lucrurilor ca om, insa a-l creste nu implica o datorie a copilului fata de parintii sai, caci nu el este cel care a cerut sa se nasca. Acea cana cu apa pe care se spune ca o asigura un copil, la batranete, pentru parintii sai, este o iluzie, pentru ca a impovara un copil cu aceasta datorie, va duce, daca nu va reusi sa se elibereze de povara, la o cana cu "apa sarata, de lacrimi udata". Constantin Noica scrie, in Jurnal filozofic, despre o mama care spune: "Singura recunostinta pe care o cer copiilor mei, pentru tot ce am facut, este sa faca acelasi lucru si mai departe." Parintele este cel care are datoria sa-i asigure copilului un mediu echilibrat si echilibrant, in care sa poata creste. Daca animalele si plantele pot creste cu hrana, apa, aer si soare, un copil are nevoie de dragoste pentru a putea creste. Altfel, fizic si intelectual va creste asemeni celorlalti, insa afectiv va ramane un copil, indiferent de varsta sa. Pentru crestere emotionala este nevoie de dragoste ca hrana a sufletului.
Capacitatea de a cere ajutorul
Un copil nu plange fara motiv, ce putem face atunci cand nu-i putem intelege plansul, este sa cerem ajutor, in primul rand noi insine, pentru noi insine, pentru a putea auzi plansul copilului din noi. De aceea sa nu asteptam de la copil raspunsul la intrebarea: Ce ai de plangi? ci mai degraba sa ne punem intrebarea: Ce am de plange copilul meu? Nu se pune problema in modul ca parintele nu este bun, caci un parinte este cel mai bun pentru copilul sau (Winnicott) insa, in momentul in care copilul cere ajutorul, plangand, iar parintele nu il poate da, ce ar trebui sa faca este sa gaseasca in sine capacitatea de a cere sprijin pentru a putea restabili relatia intre sine si copilul sau. Nu poate fi o scuza faptul ca am facut tot ce am putut. In relatie cu copilul tau ti se cere sa dai mai mult decat poti da si sa duci mai mult decat poti duce. Aceasta inseamna sa fi parinte. Altfel nu esti decat un om care are un copil, asa cum are o masina, asa cum are o casa, dar nu un parinte. Exista lucruri vitale care nu se invata, ci se descopera impreuna cu Celalalt, si acestea tin de zestrea afectiva pe care o primim de la parinti, care la randul lor au primit-o de la parintii lor. Insa, in cazul in care ceva lipseste din acest bagaj absolut necesar pentru cresterea emotionala a unui om, aceasta lipsa nu poate fi suplinita prin informatie. Este necesara o reintoarcere catre acele puncte cheie din evolutia noastra, in care acel ceva a lipsit, pentru a putea restabili lucrurile.
Un om tacut
Exista un cerc vicios, parintele nu poate auzi plansul copilului, pentru ca nici el, la randul sau nu a fost auzit cand era copil, insa, prin aceasta, isi condamna propriul copil la o viata in care va fi surd la ceea ce tine de emotional. Acest copil care plange, pana la urma va obosi sa mai planga neprimind nici un raspuns la cererea sa de ajutor. Insa exista riscul major sa devina un om tacut, care nu cere nimic, pentru ca nu se asteapta sa primeasca nimic, sau, intr-un caz fericit, in care va simti ca aceasta stare a lui nu este fireasca si ca pana la urma cineva il va intelege, va fi un pacient al tratamentelor psihologice, psihiatrice sau psihanalitice pentru a putea a putea face sa inceteze in sine acel zgomot, pe care nu-l poate recunoaste ca ecou al plansului sau de demult. Pentru a putea deveni un om in toate dimensiunile sale, fizica, intelectuala si emotionala, va trebui sa faca un drum inapoi, alaturi de cineva care ii va putea auzi plansul, pentru a se putea maturiza emotional.
Un copil plange.
Un copil plange. Nu pot spune cine, n-as putea spune unde si n-as fi putut spune cand. Ce pot spune este doar ca un copil plange. Oare nu este de ajuns? Nu venise inca pe lume acum trei ani. Acum doi ani avea un an. Anul trecut avea un an. Acum are un an. Anul viitor va avea un an. Peste doi ani va avea un an. Peste zece ani va avea un an. Peste douazeci de ani va avea un an. Peste treizeci de ani va avea un an. Un an va avea pana cand, poate, va avea norocul sa intalneasca pe cineva care ii va auzi plansul, dincolo de tacere si va stii sa il aline. Doar atunci va reusi sa accepte ca are un an, pentru ca apoi sa poata avea doi, douazeci si doi, treizeci si doi, si asa mai departe.
Un adult tace.
Un adult tace. Nu pot spune cine, n-as putea spune unde si n-as fi putut spune cand. Poate este un copil care a plans si nu a fost auzit. Acum tace! Tace pentru ca a uitat ce inseamna sa planga! Tace pentru ca acum stie sa vorbeasca! Sa vorbeasca acolo unde ar trebui sa planga! Poate ca a incercat, asemeni copilului acela, in vremea cand el insusi era un copil, printre sughituri de plans, sa puna in cuvinte ceva ce, dincolo de acestea, a ramas neauzit. Acum stie sa vorbeasca! Acum nu mai stie sa planga!
Ecoul tacerii
Un copil plange. Unul. Doi. Trei. ... Cine poate stii cati? Pentru aceasta trebuie sa poti sa le auzi suferinta ce se ascunde in plans.
Un adult tace. Unul. Doi. Trei. ... Putem stii cati? Ar trebui sa le auzim tacerea dincolo de ecoul ei.
Un copil plange. Un adult tace. Si ii cere si lui sa taca. Sa taca in loc sa planga! Poate daca el si-ar lasa lacrimile sa vorbeasca, copilul sau va putea sa zambeasca. Si il va invata si pe el sa fie fericit
|
|
