unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Drama virstei postadulte
Drama travaliului de doliu al eului la virsta postadulta se gaseste admirabil descrisa de Homer in "Imnuri catre Demetra" - "Cinta-voi pe slavita zee, Demetra [...] Pe ea si fiica ei [...], rapita de Aidoneus [...] Lasind pe rodnica Demetra ce poarta secera de aur [...] Si-un narcis facut sa-nsele pe fata cu obraji de floare [...] Uimita, fata isi intinde pe data miinile-amindoua / Sa ia podoaba rara; sesul brazdat de drumuri s-a cascat / Si [...] Sosit-a Craiul cu multi oaspeti, Cronid numit in chip si fel. / O apuca si cu de-a sila o trase-n carul sau de aur; / Nici nu-i pasa ca varsa lacrimi" (Homer / 1998; vv. 1-2; 4; 8; 15-20).
Pierderea fiicei e o pierdere narcisica
Durerea Demetrei care-si pierde fiica, pe Persephona rapita de catre Hades, este atit de profunda incit pare a incifra pierderea de sine intr-o virsta mai buna (fertila). Oglindirea Demetrei in relatia simbiotica cu Persephona ii arata incapacitatea de desprindere de beneficiile unei virste trecute chiar cu pretul reactivarii unor mecanisme de aparare arhaice. Dar, totodata, fiica este importanta pentru a-i atesta Demetrei maternitatea pe care si-o vrea recuperata, revendicindu-si-o. Ipostazierea eului adult (Persephona) si-a gasit sfirsitul (ajunge in Hades) deschizind calea unei regresii narcisice catre thanatos.
Durerea atotputernica
Replierea narcisica prin angajarea unor aparari arhaice permite izolarea virstei trecute intr-un viitor inaccesibil, intr-un strigat al mortii: "Si piscul muntilor si haul oceanelor au rasunat / De glasu-i fara moarte, pina o auzi slavita-i mama. / Cu pieptul sagetat de-amara mihnire, degetele ei / Au smuls gateala diademei din jurul pletelor divine: / O mantie intunecata si-a pus pe umerii-amindoi" (idem; vv.38-42). Demetra isi "aude" eul adult parasind-o cu durere, prin oglindirea ecou gasita in lume si se vede nevoita sa faca doliul propriei sale feminitati fertile. Din durerea pierderii se iveste tentatia reactualizarii idealizarii si a narcisismului arhaic (zeiesc). Pe acest fond, se instaureaza atotcuprinderea spatiului, atotputernicia eului care mentine nemurirea si dorul de obiectul-sine dorit-doritor.
Cautarea in zadar
Celalalt ofera o oglindire narcisica, o reflectare intre imaginar si simbolic si aici realul nu-si gaseste locul inca. Aici nu exista adevar pentru ca el nu a fost inventat de un Celalalt tert, singurul capabil sa faca un acordaj intre simbolic si real. Iar pentru adevar este necesar nimicul, acel nimeni care nici el nu exista inca.
Or fara adevar cautarea este in zadar, este o napustire sterila care incearca mai mult o refacere a existentei pentru acoperirea pierderii si nu o semnificare a pierderii pentru acceptarea ei: "ca pasarea s-a napustit / In cautarea fiicei. Nimeni n-a vrut sa-i spuna adevarul" (idem; vv. 43-44). Ca orice travaliu de doliu, si aceasta renuntare la adultete presupune anturarea intr-un drum avan de recuperare a pierderii si denegare a ireversibilitatii prin oglindirea ce nu reflecta adevarul inacceptabil.
Invocarea magica
Pierderea virstei adulte deschide o rana narcisica ce antreneaza puternice dezinvestiri care merg pina la refuzul unor drepturi fiziologice: "De-atita amar n-a pus in gura ambrozia si nici nectarul / Nespus de dulce si nici trupul nu si-a scaldat macar o data" (idem; vv. 49-50). Refuzul apare ca o impietrire in nemiscare, ca o alta aparare in fata pierderii. Starea de fiintare este suspendata si substituita prin cautare: "Vreo noua zile-n sir pamintul l-a colindat slavita Deo [...] Pe drum o intilni pe Hecate, in mina cu faclia ei / Si ca sa-i dea o veste noua [...] S-a asternut la drum cu dinsa" (idem; vv. 47; 52-53; 61). Demetra apeleaza la magie pentru salvarea feminitatii procreative, ea invoca cele noua luni de sarcina si nasterea pentru a primi sprijinul si insotirea unei mame: Hecate. Ca ideal de eu, zeita-vrajitoare, Hecate, apare ca detinatoare a firului vietii de la luminarea vestii de nou din infiintare pina catre lumina de dincolo, din moarte.
Revenirea la mama
Alaturi de mama-falica Hecate, eul apare complet cu toate virstele sale trecute, prezente si viitoare (ceresti, pamintesti si subpamintesti) si-si poate dimensiona fiintarea intre thanatos si eros, intr-un spatiu inca idealizat ca si: "feciorul lui Hyperion: [...] falnica Demetra, / Afla-vei tot: cu-adinca jale impartasesc durerea ta / Pricinuita de copila cu glezne lungi [...] Zeus aducator de nori: / Lui Hades, propriul sau frate, i-a dat-o infloritoare / Sotie. Dinsul a rapit-o [...] Zeita, curma-ti vaicareala neistovita! Nu se cade / Zadarnic sa-ti pastrezi cumplita minie. Printre zeii vesnici / Nu-i ginere mai acatarii ca Aidoneus cu multi supusi. / E frate din acelasi singe cu tine. Partea cuvenita / Ca mostenire a primit-o cind lumea-n trei s-a impartit / Salasluieste printre-aceia ce-i sunt supusi prin voia sortii!" (idem; vv. 74-80; 82-87). Indemnul catre acceptarea noii stari a eului ce consolideaza drumul catre sanatate, nu poate fi inca ascultat.
Furia dorintei neputincioase
Furia dorintei neputincioase de reintoarcere a cursului istoriei este prea mare si inca neelaborata, de aceea acceptarea noii virste a eului este doar superficiala, sub ea ascunzindu-se tainic dorinta de a o eluda: "Mai grea, mai crincena durere cuprinse inima zeitei / Si miniata pe Cronidul ce stringe negri nori gramada [...] Porni spre-orasele cu oameni [...] Ea isi ascunse frumusetea [...] Parea prea virstnica s-aduca pe lume prunci si sa se-nfrupte / Din darurile Afroditei cea iubitoare de coroane" (idem; vv. 90-91; 93-94; 101-102). Noua infatisare nu poate fi acceptata ca si asumare fireasca a noii virste si de aceea ea apare ca o forma de imprumut, un travesti sumbru menit sa evite adoptarea pierderii in spatiul real al eului. Dar, aceasta modalitate e un prim pas in elaborarea pierderii prin spatializarea ei la nivelul fantasmei, unde femeia imbatrinita mai spera ca prin artificii de mascare reuseste sa-si ascunda virsta evidenta: "n-au recunoscut-o / Barbatii intilniti in cale, femei cu cingatoarea lata, / Cit timp n-ajunse la palatul preachibzuitului Keleos [...] Copilele ce lui Keleos Eleusinide ii spun tata [...] Apropiindu-se, rostira aceste vorbe-naripate: / -De unde ai venit, batrino de-un leat cu oamenii vechimii? [...] -Deo este numele pe care slavita mama mi l-a dat [...] Pradalnici oameni ma rapira [...] Scapat-am de stapinii mei cei silnici ca nu cumva sa fiu vinduta [...] Tot ratacind asa, sosit-am incoace" (idem; vv. 94-96; 105; 112-113; 122; 125; 131; 133). Inacceptarea realitatii virstei aduce cu sine o neacceptare a eului in intregime, care se vede nevoit sa-si construiasca o istorie fantasmata prin care spera sa evite cursul realitatii. Este o bucla patologica prin care eul alege ca preferabila realitatea fantasmata celei veritabile si prin care doliul unei virste trecute se transforma in doliul eului in intregime care se vede dislocuit.
Legarea oedipiana a generatiilor
Infatisarea umila isi gaseste sensul in cerinta de milostenie prin care Demetra spera sa-si dobindeasca accesul prin participare la feminitatea procreatoare. Mai cu seama ca ea simte cel mai bine sensul legarii oedipiene dintre generatii: "s-ajungeti mame de copii, / Pe placul tatilor: fecioare, milostiti-va de mine [...] sa pot indeplini voioasa / Acele treburi harazite batrinelor de virsta mea? / Ori pruncul nou nascut tinindu-l in brate, eu l-as dadaci / Cu dragoste [...] Stapinilor le-as face patul in coltul tainic" (idem; vv. 136-137; 139-143).
Regasirea fiicei
Demetra si-a ales bine locul contrar zicerii sale: "fara sa cunosc / Nici tara care ma-nconjoara, si nici pe bastinasii ei" (idem; vv. 133-134), necunoasterea-i se refera la virsta cea noua pe care trebuie sa si-o asume dar care-i pare straina. Prin oglindire in spatiul Celuilalt tert insa, obtine o imagine a unei virste postadulte fertile, o imagine care se instaleaza in locul obiectului dorintei si pe care incearca a o dobindi: "De vrei, asteapta doar o clipa s-ajungem la palatul tatii / Si mamei noastre Metanira, cu lata cingatoare-n briu [...] Un fiu nascut la batrinete ea creste-n tainicul iatac, / Copil venit tirziu pe lume, nespus de drag si mult dorit" (idem; vv. 160-161; 164-165).
Metanira apare in spatiul real din Celalalt tert, in locul implinirii dorintei si al prinderii de semnificat, multa dorinta din numele tatalui prin obiectul matern isi gaseste implinirea. Aici, femeia trecuta de virsta fertilitatii poate avea copilul dorit. Astfel, Metanira este forma in care Demetra si Persephona se gasesc aglutinate, este forma care permite oglindirea dorintei si a implinirii ei. Prin aceasta oglindire se descifreaza sensul dorintei Demetrei, dorul de Persephona (fiica) este sustinut de dorinta de a fi ca ea (fiica-mama): "Statu tinjind de dorul fiicei, cu lata cingatoare-n briu" (idem; v. 201).
Revenirea oedipului
Neputinta de avea copii din virsta postadulta a Demetrei devine mai suportabila daca se inscrie in reeditarea unei neputinte mai vechi, aceea din copilarie, de la prima inscriere a eului in oedip (aceasta virsta fiind preferabila prin diferenta de perspectiva). Dorul de fiica devenita mama apare ca o modalitate de obtinere a dreptului la identificare dizlocuitoare prin care Demetra ar vrea sa obtina locul privilegiat alaturi de tata (sot al fiicei) si de fratele-fiu (nepot): "Straina ce pasise pragul odaii, atingea tavanul [...] Cu veneratie, uimire si galbena de spaima, mama / Se ridica, lasindu-i locul, si o pofti sa sada jos. / In schimb, Demetra [...] N-a vrut cu nici un chip in jiltul stralucitor sa se aseze" (idem; vv. 188-193). Aceasta imagine-fantasma a Demetrei pare a-si gasi radacina in imaginea unui tablou coplesitor: "preamarita mama / Stringind la sin lastaru-i gingas" (idem; vv. 185; 187).
Fetita Demetra isi contempla mama cu "veneratie" si "uimire" neputincioasa si invidioasa ce da doua sensuri diferite dorintei: de a fi in locul mamei si de a fi in locul fratelui, in bratele mamei: "Cu vinul dulce cum e mierea umplu o cupa Metanira / Si i-o intinse; ea n-a vrut-o si-a spus ca nu-i ingaduit / Sa bea vin rosu, dar pofteste sa-i dea o alta bautura / Amestecind faina, apa si fraged fir de busuioc" (idem; vv. 206-209). Metanira isi sedimenteaza locul in fantasma, in spatiul de implinire al dorintei, ea este mama care implineste dorinta sub toate aspectele sale, si aceea oedipian secundara (oferindu-i fiicei locul sau linga tata), precum si aceea de regresie la uniunea cu mama-lapte (bautura alb-rosie, ceruta-oferita, ingaduita-neingaduita).
A fi si a avea
Dar dorinta de a fi copil sufera si ea o modificare prin prisma formularii oedipiene, ajungind sa se exprime ca o dorinta de copil (dorinta inlesnita tot de mama implinitoare): "Tu creste-mi dar copilu-acesta pe care zeii mi l-au dat / Tirziu, cind deznadajduisem, el, tot ce am mai scump pe lume!" (idem; vv. 219-220). Este un dar care pe Demetra o plaseaza intre mama-lapte si oedipul secundar, si anume, la nivelul magic al eului ideal: "Ce bine te-am gasit, femeie! Averi sa-ti daruiasca zeii! / Eu iau asupra mea copilul, sa-l cresc cum poruncesti chiar tu. / L-oi dadaci, si trag nadejde ca dibacia doicii sale / Va sti sa-nlature deochiul si buruiana descintata" (idem; vv. 225-228).
Regresia narcisica
Astfel, copilul dorit nu mai face obiectul unei dorinte oedipiene ci reactiveaza sensul intarcarii. Copilul este obiectul dorit-doritor prin care Demetra reuseste sa-si activeze legari narcisice, de atotputernicie si idealizare: "Si astfel pe feciorul unic al Chibzuitului Keleos, / Pe Demophon al Metanirei cu minunata cingatoare, / Mi-l dadacea-n palat; baiatul crestea intocmai ca un zeu, / Strain de orice fel de hrana, nealaptat macar. Demetra / Cu-ambrozie-l ungea, de parca zeii l-ar fi zamislit." (idem; vv. 233-237).
Demetra - mama mortificatoare
Triada tata-mama-copil, care aici apare prin Keleos-Metanira-Demophon, tinde sa fie inlocuita de catre Demetra de o triada narcisica stabilita in interiorul eului: Demophon-Persephona-Demetra (eu copil-adult-postadult). Prin zeificarea lui Demophon, Demetra doreste sa si-l insuseasca pe copil pentru a-si completa eul lezat narcisic: Demophon prezinta starea de simbioza dintre Demetra si fiica-mama (eu adult) Persephona. Zeificarea copilului este de fapt o mortificare a acestuia intr-un narcisism imuabil incompatibil cu viata, actiune ce trezeste instinctul de conservare al mamei din spatiul Celuilalt tert real, care nu poate permite aceasta: "In miezul flacarilor noaptea il ascundea ca pe-un taciune. / Nimic nu banuiau parintii: pe ei ii minuna nespus / Cum prinde zi de zi putere si seamana la chip cu zeii. / Si ea l-ar fi facut sa scape de batrinete si de moarte, / Far' de sminteala Metanirei [...] La pinda stind in toiul noptii, ea a vazut-o din iatacul / Aromitor: a scos un geamat [...] Caci pruncul si-l temea" (idem; vv. 239-246).
Metanira - mama ce renunta
Forta materna a eului (Metanira) se opune fortei focului din spatiul prometeic (ca tentatie regresiva a eului din nivelul simbolic primar catre nivelul arhaic). Este o opozitie ce ajuta virsta mai regresata a eului (Demetra) sa-si stabileasca niste limite prin care sa poata stabili renuntari: "Cu miinile-i nemuritoare l-a scos din flacari si l-a pus / Alaturi pe pamint si-n suflet simtind o apriga minie [...] -L-as fi facut pe totdeauna nemuritor si pururi tinar / Pe fiul tau iubit, menindu-i o cinste-n veci nepieritoare. / Acum nu mai poate sa scape de moarte si de bratul sortii, / Dar cinstea-n veci nepieritoare nu-i va lipsi" (idem; vv. 253-254; 260-263). Din nemurirea arhaica ramine doar cinstea ca si putere de hotarire si lipsa care se cere a fi asumata. E o lipsa care trezeste o minie exprimabila ca reactie in fata pierderii acum formulata simbolic.
Asumarea lipsei
Pentru propria-i elaborare a pierderii, Demetra avea nevoie de o mama care sa suporte lipsa pe care abia apoi sa si-o asume. De aceea Demetra realizeaza in drumul cautarii sale o identificare cu agresorul. Asemeni lui Hades si Demetra realiza o actiune mortificatoare (obtinerea nemuririi prin moarte) asupra fiului rapit, pentru a fi insusit. Metanira este femeia care alege viata si lipsa, renuntind la nemurire si atotputernicie. Iar prin aceasta reflectare, Demetra dispune de o forma de asumare a lipsei, element cu deosebita importanta in travaliul sau de doliu.
Asumarea lipsei face nenecesara imaginea de imprumut, la care Demetra acum poate renunta dezvaluindu-si identitatea (virsta). Este o dezvaluire care beneficiaza de medierea spatiului culturii care se reflecta prin ritual: "un templu mare si cu altarul linga el / Intreg poporul sa-mi ridice sub zidul falnic al cetatii [...] Prin sacrificii dupa datini pe placul inimii sa-mi fiti! / Rostind acestea, si statura, si chipul si-a schimbat zeita, / A dat de-o parte girbovirea si-a raspindit doar frumusete" (idem; vv. 270-271; 274-276).
Mama nepriceputa ca mama "suficient de buna" (Winnicott)
Plecarea eului-Demetra, ca forta regresiva isi are ca rest ritualul. Iar forma actuala a eului ramine Metanira, golita de dorinta de copil, reparatoare a infertilitatii unei virste tirzii. Iar asumarea virstei sale presupune o renuntare fireasca la copilul asumat, care acum isi poate gasi locul linga mama sa nepriceputa dar reala: "Pleca zeita si reginei pe data i s-au frint genunchii: / Ramase multa vreme muta, nu se gindi la fiul ei, / Tirziul rod al batrinetii, sa si-l culeaga de pe lespezi. / Copilele ii auzira chemarile sfisietoare [...] prima dintre ele / Pe prunc il ridica in brate si-l aseza la sinul ei [...] el nu se potolea defel, / Simtind ca are-acum dadace si doici mult mai nepricepute." (idem; vv. 281-286; 290-291).
Asumari, refulari, impietriri
Demetra, renuntind la imagini contrafacute, urmeaza greul drum al asumarii virstei sale sterpe si aride: "Zidira poruncitul templu [...] Atunci Demetra cea balaie / Acolo se muta, departe de orice zeu preafericit / Tinjind mereu de dorul fiicei [...] Un an necrutator trimise: pamintul nu mai odraslea [...] Ar fi rapus intreaga spita a oamenilor graitori / Prin chinul foamei" (idem; vv. 3000; 302-304; 306; 310-311). Asumarea virstei grele nu se poate face fara refulare. Iar refularea de fapt ii aduce Demetrei mai multa forta si-i face revenirile temute, la acest nivel renuntarea este pe departe de a fi acceptata: "Demetra ramase tare ca o stinca [...] zeii fericiti si vesnici [...] o rechemau [...] Dar nimeni n-a putut sa schimbe nici inima nici hotarirea / Zeitei minioase: ruga le-o respingea cu indirjire. / Le spuse verde ca-n Olimpul inmiresmat nu va calca / In ruptul capului si-n glie nu va-ncolti nici un graunte / Cit timp pe preafrumoasa-i fiica n-o va vedea cu ochii ei" (idem; vv. 324; 326-327; 329-333).
Calea spre linistire
Demetra reuseste sa-si elaboreze travaliul de doliu, incheindu-l prin integrarea virstei postadulte in istoria eului. Separatia de virsta adulta devine posibila prin externalizarea ei in imaginea fiicei Persephona ca un Celalalt tert oferit spre oglindire. Existenta, dominata de eul adult ca imagine externa, interiorizata si pierduta, este impartita in trei: in prima parte, Demetra-copil este alaturi de eul adult Persephona-mama, in a doua parte, Demetra-adult se identifica cu mama si devine ea insasi mama pentru Persephona-fiica iar in partea a treia, la virsta postadulta, Demetra este copilul lipsit de mama si mama lipsita de copil, este Demetra ce trebuie sa faca doliul mamei-fiicei si al propriului eu adult: "in rastimpul unui an / A treia parte sa-i ramina copila-n bezna nesfirsita / Si sa petreaca pururi doua treimi cu mama si cu zeii" (idem; vv. 445-447).
|
|
