unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
A iubi inseamna sa dai ceea ce nu ai, cuiva care nu poate sa primeasca." Jacques Lacan
Nufarul
"Mana mea este o unealta, Dar cand te mangaie pe tine, Infloreste.
In inima mea rasuna un ticait de ceasornic, Dar cand te aude pe tine, Se transforma in Timp.
Si, in piept, mi-a rasarit un nufar, Cand, pentru prima data Ne-am privit.
Toate au trecut. Mana mi-a redevenit unealta. Inima, un mecanism complicat.
Si, chiar daca nu mai simt In piept, nufarul larg deschis Eu stiu ca numai pe tine Te cunoaste. Si te asteapta.
Iubirea, ce este ea oare? Ar putea fi data o definitie a ei?
Cu toate ca o recunoastem atunci cand o traim, iubirea este totusi alta pentru fiecare doi oameni care se iubesc, caci fiecare aduce in relatie, tot ce are mai adanc si mai intim in sine, propriile trairi, care pentru fiecare sunt altele. Daca demersul terapeutic in psihanaliza este de restructurare a personalitatii intr-un cadru artificial, iubirea poate fi privita intr-o prima etapa, ca o modalitate naturala de reasezare a lucrurilor in noi insine astfel incat sa ne maturizam emotional.
Iubirea - un "Pas in doi"
Varsta reala, de multe ori nu corespunde varstei afective pe care o avem, datorita unor blocaje si fixatii care s-au produs in dezvoltarea noastra. Cand iubim redevenim copii, caci are loc o regresie catre cele mai profunde zone ale sufletului, pe care nici nu le banuiam, uitate tocmai pentru ca inchideau in ele o durere. Cei doi, el si ea, isi creeaza un spatiu propriu, delimitat de ceilalti, ca un Eu extins - un androgin - pentru a putea regresa impreuna catre momentele dureroase din propria existenta. In relatie fiecare vine cu propriile fantasme si obiecte interne - dorite si urate - pe care le aseaza peste imaginea celuilalt, cautandu-l pe Celalalt lacanian, iar partenerul trebuie sa fie capabil, initial sa suporte imaginea proiectata, pentru ca mai apoi sa o risipeasca, facand posibila o relatie reala. Astfel, iubirea ar fi un drum in doi, insa fiecare este, de fapt, cu altcineva, cei doi intalnindu-se la capatul drumului. Acest demers de crestere este foarte frumos descris in "Povestea Porcului" de Ion Creanga, caci cei doi au nevoie sa-si creasca copilul din ei insisi, pentru a putea fi parinti. Ne indragostim si iubim de mai multe ori in viata, de fiecare data pornind pe drumul acesta de reintoarcere catre trecutul nostru, insa, pana a ne gasi perechea care sa ne insoteasca pana la capatul drumului, crestem pana in punctul catre care putem ajunge impreuna. Cu fiecare noua iubire, ne continuam drumul pe care il avem de facut, din locul in care ne-am oprit, in relatia trecuta. Astfel, s-ar putea spune ca fiecare iubire pe care am trait-o ne ajuta sa ne putem gasi perechea cu care vom putea renaste impreuna.
Iubirea - nevoie de vindecare
Care ar fi motorul acestui demers atat de dificil de crestere afectiva, care are loc intr-o relatie de iubire? Dragostea incepe dintr-o nevoie de vindecare, as putea spune dintr-un demers egoist de rezolvare a propriilor rani, pentru ca apoi sa se transforme, cand ranile sunt vindecate, (nu stiu daca se poate vorbi de vindecare, ci de o reasezare a lucrurilor intr-un fel in care sa doara mai putin!) intr-o iubire a celuilalt. Acesta este motivul pentru care iubirea nu este traita la fel, insa ceea ce este comun pentru fiecare pereche in parte este faptul ca trebuie sa faca fiecare o calatorie inapoi in propriul trecut, acceptandu-l, pentru a-si putea cladi, pe acest trecut, un viitor.
Cununia religioasa - ritual de initiere
Este foarte frumoasa si plina de sens ceremonia ortodoxa de cununie religioasa. Cred ca fiecare element are un rost pe care il putem intelege de-abia mai tarziu, cand vom avea nevoie de el. Este un ritual de reintoarcere a celor doi catre timpurile cand erau neputinciosi, adica bebelusi, hraniti de mama lor, preotul fiind cel care le da painea si vinul, invatandu-i cum sa faca acest lucru unul pentru celalalt. Are loc atunci o renastere a celor doi, de data aceasta impreuna. Cei doi sunt incoronati la un moment dat, asa cum se intampla catre sfarsitul basmelor noastre, care, de cele mai multe ori sfarsesc printr-o nunta, aceasta anuntand poate incheierea basmului, adica a fantasmarii si trecerea la viata reala.
Reinvestirea narcisica din iubire
Indragostirea ar fi etapa de oglindire in privirea celuilalt, cautandu-l pe Celalalt, ca pasul urmator sa fie iubirea, caci nu mai este nevoie de oglindire ci de comuniune cu celalalt, imaginea proprie interiorizandu-se, Celalalt devenind componenta interna. Noi, romanii, avem o expresie frumoasa: "a te iubi cu cineva". Aceasta inseamna nu numai a iubi pe cineva ci a te iubi pe tine insuti in celalalt si cu celalalt! Ce te fascineaza in privirea celuilalt, pe care o cauti neincetat, daca nu propria ta imagine? Indragostirea este etapa de autocunoastere caci te vezi pe tine insuti in privirea celuilalt si, mai tarziu se trece la cunoasterea celuilalt si la punerea lucrurilor in comun.
Melanie Klein - despre iubire
In povestea italiana "Trei portocale", printul, desi insetat, isi infraneaza nevoia, asteptand pana ajunge in apropierea unui izvor, pentru a avea cu ce sa-si potoleasca setea printesa din cea de-a treia portocala. Astfel el reuseste sa puna mai presus de nevoia sa primara, nevoia altcuiva, maturizandu-se si pregatindu-se astfel drumul catre a deveni parinte. Melanie Klein, in articolul "Iubire, vinovatie, reparatie", din 1937, scrie despre identificare si reparatie: "A fi cu adevarat intelegatori implica acea capacitate de a ne pune in locul altor oameni, de a ne 'identifica' cu ei. Aceasta capacitate de identificare cu o alta persoana este un element foarte important al relatiilor interumane in general si este totodata o conditie a unor autentice si puternice sentimente de iubire. Numai daca posedam capacitatea de a ne identifica cu persoana iubita suntem capabili sa desconsideram sau sa sacrificam intr-o anumita masura propriile noastre sentimente si dorinte, si sa punem astfel pentru o vreme in prim plan interesele si trairile celeilalte persoane. De vreme ce, identificandu-ne cu alti oameni, impartasim, sa zicem, ajutorul sau satisfactia oferite lor de noi insine, redobandim intr-un fel ceea ce am sacrificat in alt fel."
Androginul
Fiecare fiinta umana poarta in sine, in realitatea psihica, o componenta feminina, si una masculina. Formandu-se o pereche, in diferitele etape de crestere, aceste componente se redistribuie si se aseaza, astfel ca ea isi asuma componenta feminina a cuplului, iar el pe cea masculina. Daca initial cei doi formeaza un androgin, pe parcurs invata impreuna sa fie femeie si barbat, caci s-ar putea spune ca, asa cum nu exista mama pur si simplu, ci in relatie cu copilul sau, tot la fel, nu exista femei si barbati decat in relatie. Este vorba de asumarea psihica a propriului sex, si nu de maturizarea fizica.
El, pentru ea - iubit, tata si fiu / Ea, pentru el - iubita, mama si fiica
"O relatie satisfacatoare si stabila de iubire intre un barbat si o femeie, asa cum se poate intalni intr-o casnicie fericita (...) implica atasament profund, capacitate de sacrificiu reciproc, impartasire a suferintei si bucuriei, a intereselor si a satisfactiei sexuale deopotriva. O relatie de acest gen permite o mare libertate celor mai diverse manifestari ale iubirii. Daca femeia are o atitudine materna fata de barbat, ea satisface ( in masura posibilului) dorintele timpurii pe care acesta le-a avut fata de propria mama. In trecut, el nu si-a satisfacut niciodata intru totul aceste dorinte, dar nici nu a renuntat total la ele. Barbatul isi are acum, cum s-ar zice, o mama pentru sine, sentimentul de vinovasie fiindu-i relativ neinsemnat. Daca femeia are o viata emotionala puternic dezvoltata, alaturi de posesia acestor sentimente materne, ea va fi pastrat si ceva din atitudinea fetei fata de tatal ei, si unele din caracteristicile acestei vechi relatii vor patrunde in relatia cu sotul sau; de pilda, ea va avea incredere si admiratie fata de sot, iar el va fi pentru ea un fel de tata protector si de nadejde. Aceste sentimente vor sta la baza unei relatii in care dorintele si nevoile femeii ca persoana adulta pot fi satisfacute deplin. In plus, o astfel de atitudine a sotiei ii ofera barbatului prilejul sa fie protector si de nadejde fata de ea in diferite feluri - adica sa joace in inconstientul sau rolul de sot bun al mamei." (Melanie Klein, Iubire, vinovatie, reparatie)
Rostul iubirii
Intr-o zi mi-a iesit in cale un citat apartinand lui Napoleon Bonaparte, in care spunea ca singura solutie intr-o iubire fara sens este sa fugi. M-au pus pe ganduri aceste cuvinte, caci fuga nu imi parea a fi catusi de putin o solutie. Cand vorbim de iubire, ne referim la obiectele interne, si, de ceea ce purtam in noi insine nu putem fugi. Ma gandeam ca totusi ar fi si alte solutii, de exemplu sa-i dai un sens, sau sa astepti pana cand capata sens. Dar apoi mi-am dat seama ca problema era pusa gresit dintru inceput caci nu exista iubire fara sens, doar ca exista momente cand ne poate parea fara sens. Rostul iubirii este cel de a da un sens lucrurilor. Iubirea implica sa inveti, sa descoperi, sa cunosti, sa pui in comun, sa construiesti, sa te joci, sa plangi, sa fii fericit, sa fii trist, sa te bucuri, sa cazi, sa te ridici, sa mergi, sa zbori. Si toate acestea in doi!
"Daca dragoste nu e, nimic nu e!"
Si, pentru ca iubirea incepe printr-un drum catre sine, voi incheia printr-o intoarcere catre origini, citand o prelucrare din Biblie, pe care am intalnit-o pe o caseta audio, in interpretarea lui Marcel Iures, dupa capitolul 13 - "Dragostea si bunurile ei", din "Intaia epistola catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel":
"De-as vorbi toate limbile oamenilor si pe cele ale ingerilor, fara iubire nu sunt decat un clopot dogit sau niste talgere tipatoare.
De-as avea darul profetiei si as cunoaste toate tainele si tot ceea ce este stiut, de-as avea credinta nemasurata ce misca muntii din loc, fara iubire nu sunt nimic.
De mi-as imparti toate bunurile ca sa aiba ce manca saracii, de mi-as da, ca o ofranda, trupul, ca sa fie ars pe rug, fara iubire, faptele mele nu slujesc la nimic.
Iubirea e rabdatoare, iubirea e plina de bunatate, Iubirea nu pizmuieste, nu se ingamfeaza, nu se umfla de mandrie.
Iubirea nu infaptuieste nimic necinstit, nu cauta castig pentru sine, Nu se acreste, nu banuieste raul.
Nu se bucura de strambatate, dar se veseleste de adevar. Iarta totul, crede totul, spera totul, sufera orisice. Iubirea nu dispare niciodata."
|
|
