unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 365
|
|
Castrare simboligena
Francoise Dolto foloseste expresia castrare simboligena "in sensul unei privari de satisfactie a pulsiunilor in planul in care ele se manifesta, si anume intr-un circuit scurt in relatia cu obiectul pe care ele il vizeaza, pentru a fi reluate intr-un circuit lung, in relatie cu un obiect de tranzitie, apoi cu obiecte succesive care, prin transferuri reciproce in lant, sunt legate de primul obiect." De exemplu, cand un copil cere o bomboana, cu tipete din ce in ce mai ascutite, daca mama il va indemna sa vorbeasca despre bomboane, de care ar dori, cu ce gust, cu ce culoare etc., ea ii va oferi mai mult decat o bomboana, caci ii va oferi dorinta de a manca ceva bun. Astfel, se va transpune dorinta, prin limbaj, din planul concretului in planul simbolicului, ceea ce va duce la o largire a acestuia din urma. Mama va interpune intre copil si obiectul dorintei sale, obstacole succesive, provocand o deplasare a pulsiunii catre alt obiect, ceea ce va mari campul de satisfacere al respectivei pulsiuni.
"Castrarea, fie ca vizeaza pulsiunile orale, anale sau genitale, consta in a-i da copilului mijloacele sa faca diferenta intre imaginar si realitatea autorizata de lege si aceasta in diversele etape mentionate."
Castrarea orala se refera la a-l face pe copil independent de vorbele mamei si de a putea sa vorbeasca in numele sau. Efectul castrarii orale consta in a avea un imaginar propriu, diferit de cel al parintilor sai.
Castrarea anala are loc im momentul in care copilul intelege ca faptul de a face nu consta in a crea. "Efectul castrarii anale este un a face care nu mai este articulat prin legaturile cu cuvintele sau dorintele mamei; nu mai este un a face prin, a face cu sau contra mamei, este un a face pentru sine insusi. "
Un copil este gata sa primeasca castrarea odipiana "cand este mandru de organele sale genitale si cunoaste sensibilitatea acestora. Cand recunoaste valoarea genitalitatii celor doi parinti ai sai - deci a fiecaruia dintre cele doua sexe - si valoarea apropierii intime intre tatal si mama sa, care este procreatoare."
Castrarea simboligena are loc in scopul obtinerii unei satisfactii mai mari, dar printr-un circuit mai lung, altfel nu este decat "un targ al pacalitilor", copilul fiind vazut doar ca o fiinta cu nevoi si nu ca o fiinta cu dorinte.
Plata simbolica in analiza copiilor
Francoise Dolto introduce un element nou in cadrul analitic, acesta fiind plata simbolica a sedintelor, constand in aducerea de catre copil, la fiecare sedinta, a unei pietricele. Se incheie astfel un contract terapeutic, iar copilul este responsabilizat, el platind pentru a fi vindecat.
In seminariile sale, Dolto sfatuieste:"Cand un copil refuza, de exemplu sa plateasca, puteti spune: "Data viitoare imi vei plati doua pietricele in loc de una". El face o datorie constand in pietricele. Sau, de exemplu: "Astazi ai o datorie de doua pietricele; deseneaza-mi-le". Ca si cum l-ati face sa-si recunoasca in scris datoria fata de un adult. Daca refuza, spuneti-i: "Vezi, trebuie sa-mi aduci doua pietricele, altfel nu mai pot continua sa-ti ascult necazul. Daca vrei cu adevarat sa te intorci pentru a-ti spune necazul, vei reveni. Dar astazi nu te pot asculta, caci pentru a-mi face meseria vreau sa am pietricelele, iar fara ele nu o fac". Tocmai aceasta este dovada ca el este liber sa nu va vorbeasca iar dumneavoastra, de asemenea, ca aveti libertatea sa nu va faceti meseria de a-l asculta."
Copilul - simptom al parintilor
"Francoise Dolto repeta ca un copil adus la consultatie este adesea simptomul parintilor sai. Ea vrea sa spuna prin aceasta ca multe mame si cateodata si tatii utilizeaza in mod inconstient tulburarile copilului lor pentru a se decide sa mearga la psihanalist ei insisi. Intr-adevar, ei vin si, fara sa-si dea seama, lucreaza cu terapeutul ceea ce a ramas blocat in propria lor dezvoltare si in relatiile cu proprii lor parinti. Se observa ca venirea pe lume si cresterea unui copil au putut reactualiza conflicte ascunse, nerezolvate, pe care le-au avut la aceeasi varsta cu proprii lor parinti. In acest caz, ei traiesc prin intermediul copilului lor o relatie pur imaginara, care nu are legatura cu acesta. Relatia lor inter-personala de cuplu s-a transformat in relatie de rivalitate baiat/fata desfasurata in jurul obiectelor nesatisfacatoare si imaginare ale copilariei lor. Tatal si mama, reprosandu-si reciproc comportamentul fata de copil, declanseaza astfel culpabilitatea lor reciproca. Aceasta, la randul ei, in unele etape de dezvoltare a copilului, antreneaza culpabilitatea acestuia in raport cu nasterea sa si cu sensul sau, culpabilitate indusa de comportamentul devenit aberant al modelelor sale adulte. " (Louis Caldagues)
In acest caz, tulburarile copilului pot disparea in cursul intrevederilor preliminare, deoarece povara pe care o purta copilul pe umerii sai este transferata de catre parinti asupra psihanalistului, si astfel copilul se simte eliberat si nu mai are nevoie de simptom pentru a se putea echilibra. Acesta este motivul pentru care Francoise Dolto considera ca este necesar sa fii intai psihanalist de adulti, pentru a putea lucra cu copii. Pe de o parte, este uneori nevoie ca unul din parinti sa urmeze o terapie si, pe de alta parte este necesara, in lucrul cu copiii, o experienta mai mare in articularea continuturilor inconstiente in cadrul familiei.
Despre copiii psihotici si autisti
Francoise Dolto a constatat faptul ca aproape toti copii psihotici au in istoria lor o separare care nu a putut fi continuta.
"Marele pericol la care sunt supusi prematurii provine din privarea senzoriala - linistea si singuratatea - in care ii arunca incubatorul. Fara sa simta mirosul mamei, fara sa o vada, fara sa o atinga, fara mangaierile care-i delimiteaza corpul (...). Un sugar care paraseste uterul si incepe sa respire se trezeste intr-un spatiu necunoscut dar jalonat deja de un numar de referinte care sunt un fel de unitate senzoriala in ciuda dispersarii zonelor erogene. Corpul sau este delimitat de haine, de un leagan, de bratele care-l inconjoara si care ii asigura o anumita stabilitate. Apoi este si vocea mamei care-i permite sa se cunoasca, el insusi - mama sa, de fiecare data cand aceasta se ocupa de el. Aceasta in timp ce in incubator sugarii sunt lipsiti de orice contact cu lumea de afara si nu-si pot resimti limitele propriului corp pentru ca sunt complet goi. In cele din urma, insasi lumea lor interioara este populata sau golita fara nici o raportare afectiva la cineva. Acesti sugari nu inteleg ca ei exista inconjurati de o lume exterioara aproape invariabila si identica in timp si o lume interioara care se umple si se goleste. Prematurii tinuti in incubator au in ei un fel de potentialitate psihotica care se poate destepta brutal daca traiesc o situatie de separare prelungita."
Bebelusul traieste absenta mamei ca pe o moarte partiala, astfel ca, la intoarcerea acesteia, chipul, vocea, mirosul acestei fiinte atat de dragi lui, sunt simtite ca niste fantome partiale vizuale, auditive si olfactive ale mamei care a murit in el. Daca copilul are mai putin de sapte luni, va reactiona prin indiferenta, putand deveni autist in cateva zile. Dupa varsta de sapte luni el isi manifesta nemultumirea, refuzand sa-si priveasca mama - aceasta reincarnare a mortii, sau prin tipete. "La randul sau, mama se nelinisteste, se simte vinovata crezand ca micutul o respinge si ca n-o mai iubeste. Este fals. Micutul are un rau al viscerelor sale prinse acum de noua fiinta care-l hraneste - in fata unei situatii pe care o simte ca pe o tentativa de rapire a experientei sale vitale din timpul absentei mamei. Ce vrea de la el aceasta femeie purtatoare de moarte? se intreaba in sinea lui. Daca in primele zile dupa intoarcerea sa mama ii vorbeste copilului despre absenta ei fara sa incerce sa-l imbratiseze sau sa-i atinga corpul, lucrurile se pot aranja cu rabdare. Trebuie, in fond, sa se vorbeasca inimii lui si nu corpului, prin intonatii subtile ale vocii. De fapt este recunoasterea de catre mama a faptului ca copilul ei este o fiinta a dorintei, fapt care-i reda copilului unitatea istoriei sale de dinaintea socului separarii. Reunificat ca subiect al cuvintelor, el poate apoi sa integreze experienta senzoriala resimtita la nivelul corpului si al sensibilitatii."
Zecilor de mame de copii autisti care i-au scris la Radio France - Inter, Francoise Dolto le-a recomandat sa stabileasca, cu ajutorul amintirilor si fotografiilor, momentul pana la care copilul comunica prin privire, zambet sau planset, manifestandu-si astfel placerea sau neplacerea de a trai. Dupa ce s-a stabilit momentul in care s-a produs ruptura, trebuia vazut ce se intamplase atunci (o absenta a mamei, moartea cuiva apropiat, o spitalizare fara o pregatire prealabila etc). Apoi mama era sfatuita sa-i povesteasca copilului, de preferinta inainte de a adormi si fara sa-l mangaie fizic, ce s-a petrecut atunci fara ca ea sa-si dea seama si sa-i ceara iertare copilului pentru ca nu i-a inteles suferinta. In aceste conditii copilul putea regasi, impreuna cu mama sa actuala, imaginea regresiva a corpului sau de pe vremea cand era sanatos. Aceasta interventie a dat rezultate spectaculoase pentru copii ce nu depaseau varsta de trei ani, deoarece, dupa aceasta varsta, in lipsa comunicarii copiii isi construiesc un limbaj interior de tip halucinatoriu, care nu le mai permite sa auda cuvintele fiintelor vii.
"Autistii stabilesc o comunicare extrem de bogata si plina de sens cu ceea ce noi nu remarcam. Ei se afunda de fiecare data mai adanc intr-o lume abstracta, de neinteles. Sunt asemenea muzicienilor surzi si a pictorilor orbi. Spiritul lor creativ este mereu in actiune dar nu atinge niciodata stadiul realizarii creatoare pentru ceilalti. Ei sunt vizionari, pictori, poeti care nu dispun de mijloace de a comunica aceasta lume de senzatii si sentimente care-i sugruma de bucurie sau de durere. Intotdeauna le lipseste celalalt."
|
|
