unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Ce poti intelege din ce vezi si auzi?
In anul 1998 si respectiv 1999 o formatie de rock alternativ (cel putin asa sper ca este categoria in care au fost premiati in anul 2000 la Mtv ) imi atragea atentia. Sunt sigura de faptul ca versurile mi-au atras atentia, dar in acelasi timp si muzica. Nu ma gandesc decat la faptul ca au cateva piese foarte bune si am sa amintesc si care. Una dintre piese poarta titlul " If you tolerate this your children will be next". Trupa poarta numele Manic Street Preachers si a fost premiata, dupa cum am spus in anul 2000 la Mtv. De pe albumul Singles Collections 1999 va mai recomand " You stole de sun from my heart" si restul alegeti voi, caci sunt destule piese.
Am ales pentru acest mic articol, ca fiind reprezentativa ca motto, piesa "If you tolerate this your children will be next". De ce? Va las pe voi sa ascultati cu atentie versurile! Exista chiar si un videoclip la aceasta piesa. E bun, bine lucrat!
Ce inseamna sa lucrezi cu copii?
As fi vrut sa pot spune ca lucrurile vor sta mai bine. Dar nu pot spune acest lucru. Poate pentru ca experienta mea in lucrul cu copii nu este indelungata. Poate ca experienta mea in a-mi "lamuri" trairile este inca in formare. Ar fi chiar extraordinar sa ramana pe tot parcursul vietii mele intr-o deschidere si formare intelectuala, o finisare permanenta si o cautare patimasa a intelesurilor dinspre si inspre demersul terapeutic.
Este evident ca lucrul cu copii este fantastic, uimitor de placut si gratificator in unitatea ce se stabileste intre simturi si intelect. Ce este mai greu si dificil nu este pentru mine lucrul cu ei (care totusi, uneori este dificil, dar cum bine spunea un autor celebrul, un adevarat terapeut face fata "bine" pacientilor sai chiar daca are perioade proaste si traverseaza momente dificile in plan personal) ci mai de graba "lumea" in care ei traiesc.
Sedintele si ce sunt ele de fapt
Nu ma pot abtine. Nu face trimitere directa la sedinta in care eu imi desfasor activitatea (sper eu, cat se poate de profesional; uneori se poate simti o imbunatatire a relatiei cu noi insine cu ajutorul celorlalti, astfel, nu doar tu poti fi de folos ci si celalalt te poate ajuta sa il ajuti si sa te ajute foarte mult). Dar face referire indirecta la tot ce tine de viata, de felul in care ne-o traim, pe toate pe care le avem cu noi si pentru noi.
Poate mi se pare. Poate este doar un efect mai puternic rasfrant asupra mea. Dintr-o singura experienta mai "urat" traita, poate dobandesti un fel nou in care simti. Uneori nici nu simti cand aluneci usor si simti altfel decat pana atunci.
Si totusi sunt mahnita. Mult. Mult de tot. Poate ca am idealizat?! Poate asteptarile mele au fost peste masura! Poate ca oamenii se apara si ei cum pot mai bine!
Un fapt este sigur! Mersul la gradinita sa iti iei copilul, sa-l duci, sa o vezi pe educatoare, sa-ti vezi copilul la serbare sau orice altceva asemanator pentru tine om mare, te face sa te simti mult mai mic decat ai fi in alt loc. Si nu doar pentru ca esti printre ei, cei mici, ci pentru ca este trezit la viata copilul "adormit" din tine.
E doar o joaca?
Cu atat mai mult, sincer, cred ca, o munca cu adevarat laborioasa in temeiul unei reale indeletniciri profesionale in lucrul cu copii, necesita, cere, isi revendica dreptul de a-ti "lamuri" copilul din tine. Si nu doar pe el, nu doar intr-o singura ipostaza, ci in tot ceea ce este el, in ceea ce te face sa fii, sa traiesti; mai simplu spus sa arunci o "privire" si nu doar una singura, nu singur, ci insotit de analistul tau.
Pot intelege ca, atat pentru cadre cat si pentru parinti, indeletnicirea de a lucra cu copii, de a fi cu ei este a ta, o achizitie personala. Nu exista profesor mai bun, decat iti esti tu; un exemplu mai bun decat tu si felul in care copil fiind ai simtit ca ceilalti se poarta cu tine, fara ca sa iti dai seama de ce si cum au facut acest lucru.
Poate de aceea sunt intelegatoare dar si "vulnerabila" in aceasta modalitate de a "intelege" ce se intampla intr-o gradinita.
Unde ii vezi pe cei mici, de-o schioapa?
Cand ai copii cu care lucrezi, ii vezi pe acestia nu doar in cabinet (daca ai un loc al tau in care sa iti desfasori sedinta, fara sa fii intrerupta sau mutata in alta incapere), ci si pe hol, in curtea gradinitei; ii vezi cum se joaca, uneori la baie, cu altii, cand traversezi holul. Si ai ocazia sa te surprinzi pe tine simtind. Nu poate fi vorba de faptul ca te hotarasti sa simti, ci esti acolo, vezi, simti. Contratransferul functioneaza nu doar in cadrul sedintei asa cum o stim. El actioneaza si in alte situatii. Depinde de tine cum il utilizezi, in scopul terapeutic. Astfel, mult din materialul unei sedinte este furnizat de ceea ce se petrece intre sedinte, situatii de viata la care uneori esti martora si "participi".
Ce e un demers terapeutic, cu adevarat
Nu cred ca gresesc atunci cand spun ca societatea noasta nu este pregatita sa inteleaga ce este un demers terapeutic de tipul unei consilieri, psihoterapii psihanalitice sau chiar unei analize personale. E adevarat ca tine de noi (terapeutii), de felul in care lucram. Iar daca este prezent un interes cat de mic, cererea va veni de la pacient, fie el mic sau mare (de varsta cronologica sau afectiva!).
Este ceea ce am vazut, simtit de cand lucrez in gradinita. Ma intristeaza, uneori ma simt, sau mai bine spus cred ca viata aici, in tara aceasta este prea diferita de cum ar trebui sa fie. Nu stiu nici pe departe ce este bine si ce ar trebui pentru altcineva, in mod categoric. Dar pot intelege felul in care are loc apropierea dintre parintii epuizati financiar si afectiv si copii acestora, modul in care am avut rabdare si staruinta in a-i vedea pe unii dintre parintii copiilor cu care lucram o data sau de doua ori pe saptamana, parinti pe care i-am asteptat si care nu au raspuns cereri mele de a-i vedea, de a sta de vorba cu ei despre copii lor.
De ce doare atat de tare!?
Am resimtit cererea acestor copii de a lucra cu ei ca fiind imensa, poate pentru ca erau de la programul prelungit sau saptamanal. Uneori prelungit insemna o amanare de o zi sau doua, o intarziere planuita intre parinti si personal, dar nestiuta de copil.
Dar cu spaima copilului, frica, angoasa, jalea, dorul acestuia cum ramane? Cum as fi putut interveni eu? Mai ales daca eu lucram doar doua zile pe saptamana si nu cu ei!? Accidentele acestea nefericite, planuite nu mi s-au parut de loc o alegere buna pentru a rezolva problema separarii parinte-copil. Este un mod inspaimantator al parintilor de a se "detasa" afectiv de relatia cu copilul lor,un fel de smulgere de acesta, nevorbita, neimpartasita si celuilalt care va fi, se va simti ca si "parasit". S-ar parea ca atat s-a putut, atat au putut face acesti parinti! Tendinta este de a emite o judecata de valoare foarte exigenta cu privire la acest mod de relationare. Totusi, doar ei stiu ce au trait, ce traiesc in acea relatie. Noi ceilalti putem fantasma cat vrem!
Ce simti este adanc si foarte complex
Dar, in acelasi timp pot sa-mi exprim mai bine gandurile cu privire la modalitateain care mi-am desfasurat sedintele de-a lungul unei perioade de timp. Ma gandesc ca dincolo de toate cele ce fac referire la teorie, la tehnica, la modul in care se fac interpretarile, este clar ca simti transferul, sau poate ai sentimentul ca s-ar putea sa fie vorba de el sau de altceva. Si apoi, da, contratransferul! Cum participi tu cu toata fiinta ta, in tot ce esti tu fara sa te pierzi in tot ceea ce simti si sa nu te mai regasesti, fara sa-ti pierzi identitatea proprie. E o adevarata arta! Si e fantastic atunci cand o traiesti, cand te "apropii" de celalalt intelegand si fiind pentru el ceea ce el nu prea stie constient dar si-o doreste, iar tu o intuiesti.
Esti pregatit ca terapeut sau mai e ceva de invatat?
Totul vine sa completeze ceea ce studiezi, si in momentele in care fie iti faci dupa unele sedinte mici consemnari, fie retraiesti momentele importante ale sedintei, prelucrezi pentru a intelege unde ai gresit, daca s-a intamplat acest lucru, unde ai fi vrut sa fi intervenit altfel decat ai facut-o deja, cu scopul de a actiona, de a oferi noi premise abordarii acestei relatii cu totul deosebite decat celelalte din viata ta.
Cum esti tu ca om te simte si celalalt, nu?
Dar drumul este lung si anevoios uneori. Tot ceea ce poti face este sa incerci sa fii bun in ceea ce faci; sa iti lasi mintea si sufletul sa fie acolo pe intreaga durata a sedintei pentru celalalt, cu care lucrezi. Oricum, finalul sedintei nu inseamna pentru nici unul ruptura din minte si suflet a sentimentului ca cei doi au fost impreuna si acum nu mai sunt. Materialul utilizat are acum proprietatea de a actiona inconstient la nivelul celor doi, in termeni diferiti fireste. Pot spune, restul vine de la sine.
Restul poate fi modificat, poate suporta diferite remodelari in functie de cum esti tu cu tine, cum te ai tu pe tine, in ce ai mai profund, durabil si este vizibil, palpabil pentru ceilalti. De fiecare data vei fi simtit de cel cu care lucrezi. Important este sa fii acolo, sa lucrezi, sa fii cat mai profesional cu putinta.
Tinand cont de cadru, de regulile de baza (sincer, uneori, depinde de cel cu care lucrezi) ce asigura o buna desfasurare a sedintei, cat mai "onorabil" cu putinta, poti sa efectuezi consilierea sau psihoterapia de orientare psihanalitica.
Gradinita adultilor sau a copiilor?
Simt totusi o rezerva, o aparare din partea cadrelor, personalului din gradinita si uneori din partea parintilor, desi cei din urma as putea spune ca au avut cea mai mare si reala, autentica cerere formulata catre mine, in speranta ca as putea solutiona zona de conflictualitate din viata copilului sau cuplului (deseori formulata ca cerere de rezolvare miraculoasa, imediata, care neindeplinita starnea reactii de abandon, refuzul de a continua intrevederile, pierderea interesului, fapt care ma lumina treptat de ce, cum, in ce fel "arata" problematica pusa in discutie).
Sansa ne-o acordam singuri
Ma asteptam la o mai mare deschidere, la o participare mai fluenta a personalului din gradinita. Cred ca este vorba nu doar de problematica acestora sau a parintilor copiilor de la gradinita. Uneori am inteles ca nu putea fi nici macar asigurat un confort minim al copilului (nu puteau fi acoperite taxele privind mesele si alte accesorii cuprinse in programul de la saptamanal). E adevarat ca traiul si bunastarea materiala asigura spiritului o anumita deschidere. Dar, ma ingrijoreaza mult acest mod si fel de a trai care pare ca vine de peste generatii de-a randul. Si unde ajungem astfel? Ce le putem oferi acestor copii in gradinite si nu numai? E adevarat ca un copil poate duce multe. Dar nu e cazul sa fortam nota cu el sau cu altii. Ei pot face fata "admirabil" unui stres permanent venit de la parinti, educatoare, ceilalti care il tot modifica in functie de cum isi doresc. In locul lor un adult nu ar face fata, ar ceda, ar lua-o razna.
Uneori nu merge deloc
Chiar daca este atat de mic, pare fragil si este disponibil pentru toti. Este totusi la inceputurile vietii sale afective, nu poate raspunde asa cum ne dorim tuturor "provocarilor" la care il supunem acasa, la gradinita, la joaca, oriunde. Desi o parte din viata sa afectiva deja s-a structurat, venitul la gradinita este o incercare pentru un copil mic. Depinde mult de noi, cei pe care ii intalneste la gradinita cum o sa se simta cu noi si cu ceilalti. Mi se pare ca nu ii preocupa pe unii foarte tare acest lucru. Este un modus vivendi de tipul "merge si asa". Cred ca un personal ce are o varsta nu doar cronologica ci si afectiva "avansata" poate fi un punct de reper puternic pentru cei mici sositi la gradinita, care au nevoie de a fi sustinuti afectiv neconditionat.
|
|
