unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
"Nu cred in suferinta creatoare. Misiunea artei este sa creeze bucurie. Nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca." Constantin Brancusi
Intre pictura si sculptura
O pictura poate fi considerata o fereastra catre o alta lume, o lume in care nu ai acces decat visand cu ochii deschisi. Intr-un fel, seamana cu spatiul dintr-o oglinda. Panza ar fi suprafata oglinzii, suprafata de care nu esti constient decat daca o atingi sau daca are impuritati. Arta ar consta in eliminarea impuritatilor, astfel incat iluzia sa se poata mentine, atat timp cat nu incerci sa pasesti in spatiul de dincolo de oglinda. Astfel, se poate spune ca artistul picteaza nu pentru a acoperi panza ci pentru a descoperi ce se afla dincolo de ea, panza constituindu-se intr-o "bariera de contact" intre constient si inconstient.
Spre deosebire de pictura, sculptura este o intrupare, caci nu mai este un spatiu din oglinda, ci este adusa in real, te poti misca in jurul ei, o poti percepe din mai multe unghiuri, o poti atinge. Daca intr-o pictura ne oglindim, ea vorbind despre noi insine, o sculptura vorbeste despre sine insasi, iar noi ne putem regasi in ea. Ea exista in sine, neavand nevoie de un privitor care sa se oglindeasca in ea, pentru a se defini.
Iubirea - cea mai profunda terapie
Nu poate fi analizata viata unui artist studiindu-se opera, deoarece nu se poate sti, in momentul in care a fost finalizata, daca a fost sublimare sau punere in act.
In arta, deoarece materialul cu care se lucreaza este sufletul, se porneste de la o nevoie interioara de echilibrare. Insa importanta este gasirea modalitatii proprii de convertire a trairilor, in asa fel incat sa duca la o reasezare a obiectelor interne. Pentru a putea crea este nevoie de iubire, iar iubirea este cea mai profunda terapie (este vorba despre iubirea matura, cea care restructureaza personalitatea si nu despre o simpla forma de dependenta, care nu este decat o prelungire a starii infantile). Ar putea fi inteleasa creatia ca o modalitate prin care artistul isi creeaza un continator pentru trairile sale, pana in momentul in care acest continator este interiorizat, si atunci ajunge sa lucreze, nu din nevoie, ci din dorinta, din bucurie si deschidere catre joc si catre cunoastere.
Creatia - o explozie interioara
Sculptorul Gheorghe Iliescu Calinesti ne dezvaluie ce inseamna pentru sine actul creatiei: "an fiecare lucrare eu traiesc o explozie, ba as putea chiar sa spun ca fac eu insumi explozie. Daca n-as fi in ea, in lucrare, n-as trai cu adevarat si nici ea n-ar avea viata. Poate ca nici nu stim sa denumim timpii acestia durerosi ai nasterii. Sunt ca niste lovituri, ca niste prelungiri dinspre alti oameni, pe care le simti in tine, lovind ritmic, ca pasul. Aceste lovituri te concentreaza intr-atata incat uiti de tine. Ele te duc mai departe, parca iti prelungesc trupul si fiinta. Nu scoti, in acest timp, din material si din tine, ci iti daruiesti... Spuneam candva ca nu materialul este de vina ci gandirea. De fapt, vinovata este percutia, vinovat este sondajul, sensul patrunderii in material - raza cu care patrunzi in el. Toate acestea se fac printr-o acumulare, printr-o taiere de timp, daca pot spune asa, fiindca nu oricand si la orice pas poti sa faci arta."
Constantin Brancusi a ajuns, prin arta sa, catre esenta lucrurilor, dar au trebuit sa treaca zeci de ani peste sufletul romanesc, cuprins in hotare (hotarat, cum ar spune Constantin Noica) de lucrarile sale, pana cand, un alt sculptor sa coboare intr-atat in sine, pentru a putea pune in cuvinte, atat de limpede, ce simte artistul atunci cand creeaza.
Limitele gandirii in cunoastere
Poate fi remarcata o frumoasa asemanare intre ceea ce spune sculptorul despre limitele gandirii si ceea ce sugereaza psihanalistul W. R. Bion, ca modalitate de a intelege (vedea): "Propun ca, in loc de a ne stradui sa proiectam asupra problemelor absconse o lumina puternica, inteligenta, bine-informata, sa procedam la o diminuare a "luminii" - o raza patrunzatoare de bezna, opusul unui fascicol de proiector. Particularitatea acestei raze patrunzatoare este ca poate fi dirijata asupra obiectului curiozitatii noastre si ca acest obiect va absorbi orice lumina existenta deja, facand ca suprafata examinata sa fie lipsita de toata lumina pe care o posedase. Atunci bezna ar fi desavarsita, ar deveni un vid absolut, luminos. Astfel ca, daca ar exista un obiect, cat de neclar, ar putea fi vazut extrem de limpede. In felul acesta, o lumina foarte slaba ar deveni vizibila in conditia de bezna absoluta."
Real, Simbolic si Imaginar
S-a spus ca prin creatie omul invinge timpul, devenind nemuritor. Inscriindu-ne in modelul psihicului introdus de Jacques Lacan, in care exista trei spatii: Real, Simbolic si Imaginar, s-ar putea transpune creatia in urmatorii termeni: spatiul in care se creeaza este Realul (de exemplu bucata de lemn ce asteapta mainile sculptorului pentru a se implini), insa uneltele cu care se lucreaza sunt in Simbolic (nu este vorba de dalta, ci de ceea ce conduce dalta, adica de limbajul artistului). Iar spatiul catre care se accede prin arta este Imaginarul. Astfel ca omul nu invinge timpul ci lucreaza cu el si, mai mult, creatia sa devine Timp, caci in inconstient nu exista timp.
Gasirea propriei dimensiuni
Din nou, sculptorul Gheorghe Iliescu Calinesti se desfasoara pe sine in cuvinte: "Cea mai mare frumusete, pentru mine, este aceea a aripilor de pasari. Oricum, fiecare cu dimensiunea lui. Omul se naste cu o dimensiune si cucereste spaima timpului in ea. Aceasta inseamna claritate, sa te clarifici. Omul nu se poate depasi pe sine decat atunci cand lucreaza in dimensiunea lui. "
Prin creatie omul se depaseste pe sine si nu se poate depasi pe sine decat atunci cand lucreaza in dimensiunea proprie fiintei lui, cand gaseste propriul limbaj artistic, cel care are ecou in sine insusi. Cu cat este mai direct, mai lipsit de interferente "dialogul" intre artist si sine insusi, cu atat este mai limpede si mesajul sau.
|
|
