unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Nostalgiile comuniste ale unor oameni nevoiasi sint rezultatul propagandei sau al scurtei memorii a raului la romani. Aceasta inseamna fie ca ele se datoreaza unor perceptii false, fie ca multe lucruri se uita prea repede. Nu doresc sa readuc in amintire cotele la alimente, interdictiile de circulatie, cenzura si bietele trei ore zilnice de program TV, lipsa apei calde si interuperile de curent electric, interdictia de a avea propriul pasaport si izolarea de circuitul informational. As dori doar sa comentez citeva dintre cliseele nostalgice.
Iata unul dintre aceste clisee: in vremea comunismului, salariul era mai indestulator decit astazi. Romanii privesc vitrinele viu colorate, intesate cu marfuri atragatoare, cu ambalaje ispititoare si se simt mai neputinciosi decit altadata. Cu cit vitrinele sint mai luminoase, cu atit propriile buzunare le par mai goale si mai intunecate. Daca privim lucrurile asa, atunci, intr-adevar, in noile conditii, concluzia ar fi valabila. Daca insa pastram conditiile initiale – adica caeteris paribus -, atunci lucrurile se schimba. Socotiti dumneavoastra citi bani ar trebui astazi pentru a minca salam cu soia, tacimuri de pui, copite de porc ori pentru a bea cafea cu inlocuitori, ori coniac facut din spirt. Cheltuielile cu agentul termic ar costa mult mai putin daca apa calda ar curge numai de doua ori pe saptamina, cite doua ore, iar curentul electric, furnizat cu parcimonie, ar subtia factura. Intr-un astfel de cos lunar sui-generis s-ar include doar 20 de litri de benzina. Nici vorba de computere, de telefoane mobile ori de marfuri de import, de bere pasteurizata, de alune ori de ciocolata. Orice comparatie care are in vedere doar costul consumului, fara a compara si calitatea consumului, este incorecta si alimenteaza iluzorii nostalgii.
Somaj mascat
Un alt cliseu: pe vremea comunismului, dreptul la munca era garantat. Adica pe timpul comunismului nu existau someri. Acum, iata, avem peste un milion de someri. Daca privim cifrele statistice, asa este. E drept ca cifrele statistice din vremea comunismului se faceau, intr-o anumita masura, pe coltul mesei, iar unele dintre aceste cifre, cum ar fi rata inflatiei, se bagau de-a dreptul in sertar. Sa pornim totusi de la premisa ca numarul somerilor este mai mare acum. Ar fi insa o greseala sa facem, in mod simplist, aceasta comparatie. In ultimii ani ai regimului comunist se introdusese acordul global. In majoritatea ramurilor, salariul nu se platea integral, pe motiv ca planul nu era realizat. Situatia cea mai dramatica se intilnea in constructii, dar si in alte domenii. Asta, evident, in conditiile in care oamenii se duceau zilnic la munca. Pe intreaga economie nationala, aceasta practica diminua fondul de salarii cu circa 6-8%. Aceasta inseamna, de fapt, somaj. Dar un somaj nedeclarat si intretinut cu abilitate. Era un somaj fara someri, caci efectele sale erau repartizate asupra unui numar mare de salariati care erau in cimpul muncii. Un somaj mai putin costisitor, caci in timp ce astazi somerul nu se duce la lucru si primeste un ajutor financiar, atunci omul se ducea la munca, raminind insa cu anumite zile neplatite. Daca adaugam la acest procent numarul persoanelor care in mod real nu erau incadrate, procentul il depaseste binisor pe cel de astazi. Numai ca, pe vremea aceea, evidenta somerilor nu se tinea, pentru simpul motiv ca nu exista nici o forma de ajutor pentru acestia. Singurul sprijin al statului era asigurarea detentiei la Poarta Alba, la puscarie, pe o perioada de sase luni, pe motiv de vagabondaj, pentru persoanele care nu puteau dovedi ca au un loc de munca. Daca adunam somajul de acest fel cu cel implicit, depasim actuala rata a somajului. La asta trebuie sa adaugam si munca fortata, adica faptul ca se muncea pe gratis cam doua duminici pe luna, adica 16 ore in plus, si faptul ca saptamina de lucru era, oricum, cu opt ore mai lunga decit acum. Una peste alta, cu munca neplatita, cu cea silita si cu somerii clandestini, rata reala a somajului era cu mult mai mare decit acum.
Iluzia unor venituri mai mari
O alta diversiune se comite atunci cind se compara nivelul veniturilor de atunci si de acum, luind ca baza dolarul american. In general, orice comparatie a veniturilor reale are o baza de calcul defectuoasa. Iata, de pilda, raportarea la dolarul american ar putea sugera ca salariul mediu net pe economie era de circa 150 de dolari pe luna in anul 1989, fata de 100 de dolari pe luna in prezent. Nu este adevarat. E drept ca, oficial, cursul dolarului era in 1989 de 15 lei/dolar, numai ca acesta era un curs comercial la care populatia nu avea acces. Marfurile din strainatate erau foarte putine pe piata romaneasca, iar cele care totusi se gaseau se vindeau la un curs de schimb de circa 60 de lei pentru un dolar american. Va amintiti cu cit se cumpara un pachet de Kent? Cu 70 de lei, adica exact 1,15 dolari. Ca sa nu mai vorbim de videocasetofoane, bluejeans, cafea, ness s.a., la care cursul comercial urca, uneori, la peste 100 lei/dolar. Astfel, se poate observa ca salariul real, raportat la dolarul american, nu a scazut in acesti ani. Daca includem insa in preturile marfurilor si timpul de stat la coada, disconfortul aferent, surplusul de pret de pe piata neagra, vom ajunge la concluzia ca nostalgia dupa nivelul veniturilor din perioada comunista este o alta iluzie. Se spune, de asemenea, ca nivelul pensiilor era atunci mult mai mare. E adevarat, daca facem comparatia la nivelul unei singure persoane, pensiile au scazut dramatic. In fapt insa, efortul societatii pentru plata pensiilor este mai mare ca in trecut. Cu alte cuvinte, daca pensia individuala a scazut, asigurarile sociale platite in prezent sint cu mult mai mari decit cele din timpul comunismului. Fondurile alocate de societate pentru plata pensiilor si a ajutoarelor de tot felul sint cu mult peste ce aloca societatea comunista. Fondul de pensii este cu mult mai mare, cu toate acestea pensia individuala e mai mica. Aceasta se explica prin faptul ca numarul pensionarilor de virsta sau de boala a crescut de citeva ori din 1990 si pina acum. La aceasta se adauga categorii care nu aveau pensie sau pentru care aceasta era derizorie: taranii cooperatori, fostii detinuti politici, persoanele cu handicap, persoanele beneficiare de ajutoare sociale etc. Numarul persoanelor aflate in diverse forme de asistenta este astazi mai mare decit cel al persoanelor ocupate.
Lipsa timpului liber
O alta prejudecata este cea legata de inflatie. In comunism, preturile erau stabile, se spune. Iar preturile erau mult mai mici. Numai ca astfel de comparatii nu sint corecte daca nu iau in seama corelatia care exista intre pret si accesibilitate. Nu putem aprecia in mod corect sensul economic al preturilor, fara a concepe timpul ca resursa. Organizarea comunista a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a diminua cantitatea de timp aflata, ca resursa, la dispozitia persoanei. Principala solutie era irosirea timpului. Oamenii erau siliti sa piarda timpul in cele mai diverse imprejurari. Ei erau tinuti la serviciu peste program, ba chiar erau chemati la serviciu si duminica, desi de cele mai multe ori ei nu umpleau nici timpul normat de lucru. Sistemul transportului in comun era greoi, astfel incit oamenii pierdeau mult timp folosindu-l. Soselele erau inguste, iar masinile suficient de slabe ca performanta pentru ca deplasarea dintr-un loc intr-altul sa necesite timp suplimentar. La o zapada cit de mica, circulatia cu autoturismele personale era interzisa uneori saptamini intregi. Alimentele se obtineau dupa cozi indelungate. Tot astfel, bunurile de folosinta medie, cum ar fi televizoarele, masinile de spalat ori congelatoarele, pentru care cozile erau adesea aminate de pe o zi pe alta. Obtinerea unor aprobari sau a unor adeverinte era o adevarata odisee. Agresiunea impotriva timpului individual avea o tinta clara. Disponibilitatea de timp creeaza, incetul cu incetul, nostalgia libertatii. Persoana care are timp citeste, gindeste, are initiative, isi creeaza un spatiu privat, simte nevoia sa se asocieze si sa comunice. Romanii au privit aceasta deposedare ca o rezultanta a imperfectiunilor sistemului si nicidecum ca o premeditare. De altfel, ei vedeau in pierderea de vreme mai ales o stare de disconfort, si nu percepeau efectele sale economice si politice. Neputind fi fructificat din punct de vedere economic, irosirea timpului nu insemna si irosirea de oportunitati. Pentru cea mai mare parte a populatiei timpul ca resursa economica nu valora, daca pot sa ma exprim asa, nici doi bani. De altfel, aceasta acceptiune futila a timpului se poate observa si din modul in care oamenii compara preturile de azi cu cele din vremea comunismului. Kilogramul de carne de pasare, spun ei, era 22 de lei. E drept ca timpul pierdut cu statul la coada era in medie de doua ore. Dar asta nu se adauga pretului, caci timpul ca interpretare economica nu exista in acceptiunea uzuala. Daca pretul la carne nu crestea, dar cozile erau cu un metru mai mari, oamenii se bucurau ca preturile au ramas neschimbate, fara sa inteleaga ca, de fapt, pretul era mai mare cu jumatate de ora sau cu un metru de coada. Inflatia se masura pe vremea aceea mai putin in erodarea monedei, cit cu ora sau cu metrul.
Inflatia, mai mare in comunism
Dincolo de aceasta inflatie, sa-i spunem subiectiva, adica aparent nemonetara, a existat si inflatie in sensul pe care il folosim noi astazi, dar pe care statistica oficiala il ignora. Potrivit analizelor retrospective, inflatia a fost de 30% in perioada 1982-1989, ceea ce a dus la o depreciere a veniturilor reale de peste 10%. Asta, evident, daca avem in vedere preturile scrise pe tejghea. Daca socotim preturile de sub tejghea ori piata neagra, pe care se intemeiau o mare parte a tranzactiilor, inflatia era mult mai mare. Atit in cazul ocuparii, al stabilitatii preturilor, al evolutiei veniturilor reale sau al asigurarilor sociale, se poate observa ca sistemul comunist a avut limite pe care nu le-a putut depasi. Preluarea unor conceptii, strategii, atitudini din acea perioada in deceniul urmator a perpetuat saracia, pigmentind-o cu frustrarea generata de inegalitatile de avere, din ce in ce mai vizibile. Toate acestea arata ca, desi l-am trait cu totii, comunismul a ramas o necunoscuta pentru multi dintre noi. El nu a fost indeajuns cercetat si explicat. Cum timpul vindeca multe, cum cele rele se spala, vorba zicalei, oamenii opun realitatilor nostalgia vremurilor trecute. Care foloseste tot atit cit foloseste somniferul pentru a-l trezi din somn pe cel care doarme adinc.
Varujan Vosganian.
|
|
