unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Moto: " În istoria culturii românesti moderne, o singura mare personalitate a avut o influenta asemanatoare asupra contemporanilor sai mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însa, Eminescu a creat un curent de simtire si gândire eminesciana prin opera sa scrisa, Nae Ionescu exercita o influenta socratica, de la om la om, de la suflet la suflet". ( Mircea Eliade)
Mai mult decât simplul elogiu al unui discipol catre maestrul sau, aceasta afirmatie exprima un adevar multa vreme contestat. Profesor si publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea si educarea generatiei românesti interbelice, iar comparatia cu " luceafarul poeziei românesti " nu este nici întâmplatoare, nici hazardata. Daca Mihai Eminescu, ca scriitor si publicist a avut o influenta decisiva asupra contemporanilor sai tineri, dar si asupra posteritatii, acelasi lucru se poate spune, fara retinere si despre Nae Ionescu.
Profesor si ziarist, persecutat în timpul vietii de regimul carlist, opera sa a fost interzisa dupa moartea sa de regimul comunist. Nae Ionescu a ramas însa în constiinta contemporanilor si a discipolilor sai, care i-au publicat postum opera.
Astfel, prin contributia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, dupa decembrie 1989 si românilor din tara. Având în vedere ca "Profesorul" (cum era numit) nu si-a publicat opera, fapt ce tinea de altfel de maniera sa de a fi si de a gândi, ar fi fost imposibil ca el sa ne devina cunoscut, daca opera sa nu ar fi fost cu adevarat valoroasa. Valoarea operei sale explica eforturile contemporanilor sai mai tineri de a-i publica si organiza lucrarile. Astfel se explica ca desi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitata.
Discipolii sai au început sa-i publice cursurile înca din 1941, la scurt timp dupa moartea sa. În acel an a aparut în tara un numar festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în 1941 se înfiinteaza "Comitetul pentru tiparirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica , I, 1942, Logica, 1943 si Metafizica, II, 1944. Aceasta activitate va lua sfârsit în urma ordinului maresalului Ion Antonescu, Conducatorul statului.
Dupa razboi apare la Freiburg (1951), selectia de articole Convorbiri- autori Mircea Eliade si Gh. Racoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selectie si note de D. C. Amzar. În 1978 sunt reeditate la Paris, în colectia "Ethos", Logica si Metafizica. În 1989 este reeditata la Paris ("Miorita", "Libraria româneasca" , Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul urmator culegerea de articole realizata de Mircea Eliade, Roza Vînturilor , la editura omonima. Dupa 1989, lucrarile Profesorului sunt publicate în România.
Personalitatea lui Nae Ionescu
Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar si profesor. Stilul sau s-a creionat în timp. Dupa primele încercari de tinerete, la Noua Revista Româna, a profesorului Constantin Radulescu Motru (1911-1913), Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în tara din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de razboim si retinut în lagar (teza sa de doctorat a fost publicata postum).
Întors în tara, va colabora la Ideea Europeana (1919-1925), al carei director era de asemenea C-tin Radulescu Motru, caruia îi va fi de altfel si asistent la catedra. Va scrie sub pseudonimele: Mihai Tonca, Niculae Ivascu (dupa numele bunicului sau), Skytes, Calicles, Nemo, Verax, Un prelat, Un universitar, Un preot de tara (1).
În aceasta perioada are preocupari teologice; în numarul din 4-11 aprilie 1920 publica articolul "Pascalia", o prima forma a textului sau de referinta "Juxta Crucem". Articolul, care trateaza problema suferintei în crestinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lectia de deschidere a cursului sau universitar, "Functia epistemologica a iubirii", publicat postum în revista Isvoare de filosofie, I, 1942. Un alt text de referinta, "Suferinta rasei albe", va fi publicat în 1924.
Ca gazetar, dar si ca filosof, atinge maturitatea în perioada 1926-1933, perioada legata de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al carui prim proprietar a fost industriasul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-sef (2).
În 1928 ziarul devine proprietatea sa, între 1929-1934 si în 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de Carol al II-lea la sfârsitul anului 1933 si va reapare pentru o scurta perioada în 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndeparteaza de la catedra printr-o lege promulgata special pentru Profesor, pe motivul "lipsei de activitate stiintifica", iar între 1938 si toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oara în lagarul de la Miercurea-Ciuc; prima oara a fost închis acolo dupa uciderea lui Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat ca în perioada primei suspendari a Cuvântului (1933-1938), în 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critica teologica Predania, editata de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii sai (pâna în octombrie 1937). În semn de protest fata de arestarea maestrului, elevii sai vor începe sa-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicei, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, înca din 1937 Profesorul va urma indemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale).
Extrem de important pentru soarta operei sale, publicata postum, a fost asadar atasamentul elevilor sai, pe care în primul rând i-a învatat sa gândeasca. Dintre acesti "ucenici", remarcam existentialistii de la Criterion-ul anilor 30, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum si pe Constantin Floru, C. D. Amzar, Gh. Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la Vremea, iar altii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu scoala de la Paltinis, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Plesu si pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esential al Profesorului: sa creeze o întreaga generatie în cultura româneasca, o elita studioasa.
„Ne-a invatat sa gandim�
Este absolut normal ca o personalitate atât de remarcabila sa fi inspirat numeroae scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, V. Bancila (Ulysse printre sirene. Amintiri universitare), C. Noica, Emil Cioran (Nae Ionescu si drama luciditatii, în "Vremea", 6 iunie 1937), Maruca Enescu (Cantacuzino) si chiar Nicolae Iorga (în O viata de om, asa cum a fost), dascalul si modelul sau declarat. De altfel, ca înaltime si aristocratie a spiritului, Nae Ionescu poate fi asezat lânga Titu Maiorescu, Vasile Pârvan si N. Iorga, dar dintre acestia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveste rezultatele stradaniilor sale în generatie, prin influenta pe care a produs-o între tinerii contemporani. Acestia îl considerau pe maestru realist si mistic în acelasi timp, el însusi spunând ca cele doua merg mâna în mâna si pronuntându-se hotarât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de "trairismul" lui Nae Ionescu, care spunea ca "O metoda creste cu un om...", ca despre o solutie rasariteana (3), care respinge reteta si standardul. De altfel, unii au spus ca Nae Ionescu ar putea fi înteles cu greu în Occident, el apartinând spatiului oriental, balcanic, cu preocupari teologice, legate de ortodoxia "dura si pura". Conceptia creationista este foarte clar exprimata în toate cursurile sale. Ideile de forta, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, pacatul, salvarea, aceasta din urma fiind corelata cu problema trairii, a exprimarii personale si a gasirii echilibrului sufletesc (4). Aceste idei apar clar exprimate în Teoria cunostintei, care are privilegiul de a fi primul curs de aceasta factura din istoria Universitatii bucurestene. Autorul evidentiaza adevarurile, dar si limitele cunoasterii stiintifice, pronuntându-se împotriva dialecticii si a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omenesti, de pe pozitiile unui realism lucid, care ne lasa sa întrezarim pozitia tragica a gânditorului crestin care stie ca, dincolo de adevarurile relative la care cugetarea omeneasca poate ajunge, sta nedezlegata marea taina a Adevarului (5).
Totusi, departe de a se complace în limitele culturii rasaritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un uomo universalis (6). Era un anti-provincial. Pe de alta parte, cerea elevilor sai sa nu citeasca traduceri, daca pot consulta originalul. Dadea dovada de universalism, scriind în anii ‘20 despre teatru, cinema, facând cronica dramatica, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului si un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia sa scrie obligatoriu. Era un spulberator de iluzii, de prejudecati, de idei primite de-a gata; contrazice tonul si tempo-ul epocii. Într-o prefata din 1951, Mircea Eliade si Gh. Racoveanu declara: "Nae Ionescu ne-a învatat sa gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structura socratica; ne ajuta sa cautam si sa scoatem singuri la iveala adevarul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga sa judecam, noi, cu mijloacele noastre, sa tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învata cum sa citim un text filosofic si ne îndemna sa mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cartile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul si agnosticismul domneau înca în universitatile românesti, a aratat validitatea metafizicii si a vorbit cu întelegere despre mistica si despre experienta religioasa" (7).
De fapt toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire libera si implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea: "Simteai ca ceea ce spune Nae Ionescu nu se gasea în nici o carte. Era ceva nou, proaspat gândit si organizat în fata ta, pe catedra".
Iata ce spunea Profesorul însusi: "Mâine ma veti depasi pe mine, chiar aveti datoria sa ma depasiti, întrucât sunteti vii si întrucât eu trebuie sa ajung la solutia absoluta a felului meu de a vedea si trebuie sa mor deci înaintea d-voastra. (...) ...eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum sa oprime viata si ridic zagazul realitatii, pentru ca, asezându-va d-voastra în curgerea ei, sa ajungeti la tarmul care va este propriu" (8).
Influenta lui Radulescu-Motru
S-a spus despre cursurile sale ca erau "regizate" si ca ele constituiau un "spectacol". Poate. Numai ca recitite, reduse la stadiul de text, rupte de fascinanta personalitate a vorbitorului, ele îsi pastreaza vioiciunea spirituala. Este adevarat ca ceea ce îl defineste pe Nae Ionescu cu adevarat este stilul socratic, ca ipoteza a oralitatii, fiind precedat de Titu Maiorescu si continuat de Constantin Noica si Petre Tutea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea si cu sine, acest "Socrate al românilor" a refuzat sa-si tipareasca lucrarile (elevii sai au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tiparite între 1941 si 1944). În ceea ce priveste legaturile românesti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observa influenta incontestabila a profesorului Constantin Radulescu-Motru, influenta pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodata (9).
Dincolo de aceste influente, interpretarile sale erau cu adevarat originale (vezi cursul despre Faust). Profesorul spunea: "Importa ca fiecare dintre noi ... sa gândeasca personal -- cât de gresit, indiferent - dar sa gândeasca..." Considera ca este important ca cineva sa restructureze si sa reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contributie originala, lucru practicat de multe ori de Nae Ionescu si care a stat la baza acuzelor ulterioare de plagiat.
În legatura cu stilul sau (si iarasi un motiv de critica pentru unii contemporani în ceea ce priveste seriozitatea sa) sunt preocuparile legate de grafologie. El publica în Ideea Europeana (an V, nr. 137, 27 ian.- 3 febr. 1924, pp. 1-3), sub pseudonimul Nemo, excursul publicistic "Putina grafologie".
Ideea va fi reluata în brosura Grafologie. Scrisul si omul, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice, editura "Tiparnita", 1926 (49 pagini si o plansa), tot sub pseudonimul Nemo (Reeditare în 1936, editura "Bibliofilia", Bucuresti). De data aceasta este vorba de un adevarat studiu de psihologie. Nae Ionescu s-a preocupat de scris nu doar ca profesor si ziarist, ci si de scrisul ca atare, de personalitatea omului în scris. El a folosit grafologia ca pe o cale de cunoastere a personalitatii umane, a vietii si a firii omului; îl interesa scrisul ca gest si atitudine (10). Si legat de acest aspect al activitatii sale, putem remarca un fapt interesant: exista multe probleme tehnice legate de tiparirea cursurilor profesorului, care, în majoritate au fost stenografiate; oralitatea, care i-a facut farmecul la catedra, devine un handicap la publicarea cursurilor (11).
Nae Ionescu - ziaristul
Stilul lui Nae Ionescu era direct si tinea de oralitate. Cursurile sale erau mult mai impresionante vorbite, decât scrise. Stia sa electrizeze audienta (foarte numeroasa de altfel). Stia însa la fel de bine sa faca acest lucru si în scris, în limbajul vioi si incisiv al ziaristului. Era recunoscut pentru originalitate si pentru articolele sale sarcastice ori fulminante. Stilul sau se remarca prin lipsa de emfaza si simplitate. Înca de la primele articole din Noua Revista Româna se observa siguranta de sine, concentrarea, lipsa de timiditate sau stângacie (12). Ca ziarist, activitatea publicistica de baza este legata de ziarul Cuvântul.
Activitatea sa de ziarist a fost prodigioasa. A fost redactor-sef si apoi director si proprietar al Cuvântului. Pe lânga publicatiile deja amintite la care a activat, mai putem aminti ca a colaborat la peste 20 de alte publicatii (între care Studii filosofice, Revista de filosofie, Gândirea, Societatea de mâine, Vestitorii, Vremea, Buna Vestire) si ca a condus revista Logos (1928). Este autor a peste 2000 de articole, în care a tratat cele mai diverse problematici: de la articole politice pamflet sau de analiza, pâna la cronica dramatica.
Nicolae Iorga îl considera pe Nae Ionescu cel mai mare ziarist al nostru si "apostolul neamului" nu poate fi banuit de vreo simpatie fata de directorul Cuvântului (13).
Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alaturi de Eliade Radulescu, Hasdeu, Eminescu si Nicolae Iorga unul dintre cei mai mari ziaristi români si un dascal de gazetarie mereu actual. El aplica în gazetarie o metoda filosofica de explorare si întelegere a realului si a unei metode de expunere care sintetizeaza.
Scoala pe care Nae Ionescu a creat-o în ziaristica româneasca nu e mai putin stralucita decât posteritatea lui filosofica. Publicistica lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Emil Sebastian, Constatntin Noica, Petre Pandrea , Gheorghe Racoveanu sta marturie. Sa amintim numai redactia de la Criterion.
Este interesant de observat Nae Ionescu în ipostaza managerului de ziar, ipostaza pe care trebuia sa o împace cu cea de redactor-sef, omul care trasa linia ziarului fiind tot Nae Ionescu. Chiar daca stilul sau original nu era usor de receptat în paturile largi ale societatii, ziarul avea tirajul pe care probabil Nae Ionescu si-l dorea si avea, credem, categoria de cititori doriti de acesta. Nichifor Crainic afirma cu destul dispret ca tirajul Cuvântului este de doar 6000 de exemplare, fapt probabil adevarat. Sa nu uitam însa ca Nae Ionescu nu era un populist precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic. Pe el nu-l interesa cantitatea ci calitatea, deci nu-l tenta sa creasca numarul cititorilor, ci îl interesa cine citea gazeta. Semnificativ pentru temperamentul lui Nae Ionescu este ceea ce spunea concitadinul sau, braileanul Victor Bancila. Acesta relata dese cazuri când Nae Ionescu formula în scris pe baza unor idei, reflecta câteva zile, pentru ca apoi sa distruga definitiv ceea ce scrisese (14).
Cuvantul
Având în vedere acest temperament al sau, este interesant cum acest om de cultura meditativ si în vesnica cautare spirituala, reusea sa se împace cu functia de manager de ziar (avem în vedere si faptul ca au existat perioade, dupa cum relateaza unii dintre apropiatii Profesorului, de exemplu vara anului 1928, când Nae Ionescu facea singur ziarul). Se pare ca aceasta postura de "om de afaceri" i-a atras din partea unor contemporani si alte critici în afara celor legate de activitatea sa stiintifica si universitara sau de viata sa intima. Legaturile sale cu oamenii de afaceri evrei, cum ar fi Blank si Malaxa ca si bunele relatii initiale cu Regele Carol al II-lea (la a carui Restauratie, filosoful contribuise esential) au facut ca Nae Ionescu sa fie suspectat de incorectitudini financiare. Se pare ca relatiile lui “oculte� au reusit sa mentina financiar ziarul Cuvântul.
In genera, cei din redactia Cuvântului ca si cei din redactia Ideii Europene erau prietenii lui Nae Ionescu. Din redactie faceau parte sau colaborau: Octav Onicescu, Dem. Theodorescu, Titu Devechi, Vladimir Ionescu, Ghibericon, Alexandru Kiritescu, Perpessicius, Nicolae Davidescu. Secretarul de redactie era un evreu Albu; reporteri erau Mitache Dumbraveanu, Albescu; redactori culturali si economici - Mircea Eliade, Ion Calugaru, Mihail Sebastian, Victor Scarlatescu, Cella Delavrancea. Omul de legatura al Profesorului cu prefectura politiei era comisarul Stan Ionescu; din rîndul tinerilor se remarca Gheorghe Racoveanu. Toti acesti oameni nu constituiau numai o întreprindere de presa, ci un fel de familie spirituala, o comunitate de lucru întemeiata pe admiratia comuna fata de Nae Ionescu (15). Redactia era de fapt un grup omogen si unit.
Ziarul Cuvântul a fost suspendat dupa asasinarea primului ministru I. G. Duca (29 decembrie 1933, Sinaia), întrucât autoritatile au socotit ca unele dintre articolele lui Nae Ionescu au incitat direct la asasinat. De altfel, Profesorul a fost închis si deferit justitiei, fiind însa achitat. Ziarul a reaparut abia în 1937-38, sub directia lui C. Gongopol, pentru ca, dupa moartea Profesorului, în timpul guvernarii legionare (1940-1941) sa devina, sub conducerea lui P.P. Panaitescu, oficiosul Miscarii.
Nae Ionescu si politica
Personalitatea Profesorului Nae Ionescu nu poate fi înteleasa fara a analiza relatiile sale cu fenomenul politic. Într-o societate româneasca interbelica marcata de înfaptuirea Marii Uniri de la 1918, Nae Ionescu, întors în 1919 din Germania dupa o sedere de câtiva ani în lagar, nu s-a amestecat initial în politica. Primele preocupari politice dateaza din anul 1927. Se stie ca Nae Ionescu nu a avut relatii cordiale cu Bratienii, fiind anti-liberal. Simpatiza cu taranistii, dar nu era de acord cu teoriile lui Madgearu. Într-o societate aflata în rapida transformare, Nae Ionescu nu putea ramâne totusi departe mult timp de politica activa. Amestecul sau în politica a avut loc în anul 1928, an în care a devenit director si proprietar al ziarului Cuvântul.
Momentul era de maxima importanta în istoria noastra: cu un an înainte murisera Ionel I. C. Bratianu si Regele Ferdinand, tara era condusa de o regenta, iar Printul Carol se afla în strainatate. Se apropia cu pasi repezi criza economica, care a permis dezvoltarea miscarilor de extrema dreapta pe plan european, inclusiv în România.
Nae Ionescu se decide acum pentru apropierea de taranisti. Relatiile dintre Iuliu Maniu si Rege l-au deceptionat însa si aici este momentul din care Nae Ionescu va începe sa se desprinda de Iuliu Maniu. Profesorul va asimila acum ideea Restauratiei lui Carol al II-lea. Nae Ionescu a pregatit cu dibacie opinia publica pentru întoarcerea Printului Carol. În 1930, când Printul Carol devine Rege, Profesorul, aflat în gratiile regale, este considerat de contemporani un om forte al regimului. Constituirea Camarilei regale insa va duce la îndepartarea lui Nae Ionescu. Din prieten, el va deveni ostil Regelui Carol al II-lea si regimului instituit de acesta. Din aceasta perioada dateaza si polemica sa cu Patriarhul Miron Cristea. Daca Profesorul il incondeia in ziar pe Patriarh cît se poate de des, la rândul sau, Patriarhul, a pus sa se zugraveasca in Biserica Sfintei Patriarhii, în scena Judecatii de Apoi, un diavol mare negru având chipul Profesorului.
O problema spinoasa a constituit-o cea a raporturilor dintre Nae Ionescu si Garda de Fier. Acest episod al vietii sale este învaluit de o aureola de mister, ca si moartea Profesorului (15 martie 1940) la locuinta sa din Baneasa.
Este clar ca Nae Ionescu a avut legaturi cu Garda de Fier, ca a fost închis în lagar împreuna cu legionarii, ca a fost suspendat din învatamânt si urmarit ca îndrumator politic si spiritual al lor fara a se delimita de acestia în urma acestor prigoane.
Unii dintre legionari – ca si din observatorii neutri sau dintre adversari – l-au considerat ideologul miscarii. Totusi, cert lucru, Profesorul nu a îmbracat niciodata camasabverde. Desigur, nu-l putem limita pe Nae Ionescu la calitatea de ideolog al unei miscari, fie ea si nationala, caci Profesorul a influentat cu mult mai mult si într-un câmp mult mai larg generatia sa.
De altfel, însusi stilul sau se opunea din rasputeri oricarei înregimentari. Nae Ionescu era un om liber în adevaratul sens al cuvântului; gândirii sale el nu-i punea nici o opreliste. Aceasta libertate de gândire se reflecta în scrisul sau abrupt, limpede si realist. Ca si Ion Luca Caragiale, cu care a fost uneori comparat, Nae Ionescu reflecta realitatea nuda. Si apoi nu putea fi considerat neaparat de dreapta un om care avea idei sociale, care condamna sclavajul si colonialismul. E drept totusi ca unele dintre ideile sale îl apropiau de Garda de Fier si în primul rând ideile anti-democratice.
Unele dintre aceste idei au fost expuse în cele patru conferinte tinute în fata legionarilor din lagarul de la Miercurea-Ciuc în luna mai a anului 1938. Conferintele, tinute sub titlul "Fenomenul Legionar", au fost publicate în Buletinul Informativ, de uz intern al legionarilor, din anul 1940.
În primavara anului 1940 disparea Profesorul Nae Ionescu, personalitate controversata, atât în timpul vietii cât si dupa moarte. Profesorul, cum l-au denumit discipolii sai, ramâne o personalitate marcanta a culturii românesti. Mai mult decât actiunile si gândirea sa politica ceea ce ramâne peren la Nae Ionescu este metoda cursurilor sale si activitatea sa de publicist subscrise personalitatii sale debordante si stilului sau original.
13.7KB
|
|
