unicul
Administrator
 Din: Cluj
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 365
|
|
Sinceritatea este, cel puţin aşa cum e văzută şi practicată în mod curent, doar o virtute ruşinată, cu o responsabilitate evident limitată. Cei ce şi-o adjudecă se cred însă îndreptăţiţi să o considere virtute capitală în stare să le cauţioneze caracterul şi să le legitimeze viaţa morală.
La o primă şi superficială examinare, opţiunea pentru sinceritate pare a izvorî dintr-un profund scrupul moral, din respectul nemăsurat pentru adevăr: e cinstit să spui limpede şi făţiş adevărul şi doar adevărul, să nu fii deci ipocrit sau prefăcut. E la fel de bine, de data asta în registrul volubilităţii, să fii deschis, comunicativ, prietenos – să nu rămîi morocănos şi ursuz, izolat de ceilalţi.
Numai că, această entuziastă naivitate a francheţii, acest incurabil optimism al sociabilităţii volubile ascunde o încercare comodă de a te sustrage de la exigenţele tăcute ale făptuirii, exaltînd atitudinea, mai frivolă, de martor limbut, pretins obiectiv şi imparţial, bravînd o sinceritate excesivă, transformată în exhibiţionism logoreic.
Un pic de discreţie ar limita poate sinceritatea doar la a crede tot ce spui şi nu la a spune tot ce crezi. Căci dorinţa necenzurată de a spune adevărul, rezultată din convingerea că el este unica valoare, supremă şi suverană, poate împinge cu uşurinţă la faptele cele mai aberante.
Se poate spune adevărul în mod iresponsabil sau cu rea credinţă, degradîndu-l în delaţiune, denunţ şi turnătorie. Mai ales dacă ai început prin a fi de mic pîrîcios.
Se pot debita din prostie voioasă şi decerebrată tot felul de lucruri meschine sau abjecte, coborînd adevărul la banală indiscreţie, flecăreala fără stavilă, bîrfă ordinară.
Se pot profera adevăruri urîte, dovedind doar caracterul josnic, intoleranţa, înrăirea şi mîrşăvia celui ce le colportează.
Poţi îndesa pe cineva, cu scuza încrederii pe care i-o acorzi şi a confidenţialităţii, cu sincerităţi nedorite despre persoana ta sau a altora, mărturisindu-ţi doar cinismul.
Poţi trîmbiţa din capriciu şi infatuare adevăruri stupide şi banale, comiţînd constant blasfemia de a pîngări sacralitatea tăcerii.
Poţi supralicita platitudinea adevărului în dauna generozităţii închipuirii chemate să dea reliefuri lirice lumii în care trăim şi vibraţie tonică destinului.
Şi toate acestea, şi altele la fel de stupide, în numele unei sincerităţi maniacale, devenite zorzon decorativ, în uitarea faptului că o virtute remarcabilă nu ţine să se facă remarcată, ci se topeşte – ca sarea în bucate – în substanţa complexă a faptelor şi a purtării, pentru a da savoare vieţii.
Nici ideea de a crede tot ce spui nu e încă o dovadă suficientă şi sinceră a respectului faţă de adevăr. Ea este mai degrabă rodul necopt al unei concepţii pripite despre el, părere ce-l confundă cu moneda măruntă, dar zornăitoare a adevărurilor simţirii capricioase, zorită să-şi glorifice drept certitudini evenimentele debile ale propriei existenţe. Să-şi debiteze tresăririle fugare drept revelaţii fundamentale.
De fapt, adevărul nu este, cel mai adesea, o evidenţă la îndemîna oricui, ci se obţine cu greu, în urma unui travaliu intens, care cere abilitate şi răbdare, sensibilitate şi chiar talentul de a-l exprima limpede şi expresiv, fără să-l trădezi. A fi prieten adevărului implică deci infinite circumspecţii şi trudnice elaborări – e o vocaţie a îndoielii, un amestec de înfierbîntare şi răceală, care căleşte adevărul, îl face viguros şi mlădios totodată.
Intrînd în slujba adevărului, devii îngrijorat de soarta lui şi nu numai că trebuie să răspunzi chemării de a-l moşi, dar trebuie să-l şi ocroteşti şi să-l împărtăşeşti cu luare-aminte celorlalţi. Sinceritatea se confundă atunci cu fidelitatea şi devoţiunea, cu dorinţa şi iniţiativa de a cultiva bucuria adevărului, sărbătoarea lui. De a te pătrunde de tîlcul său şi de a-i spovedi taina prin propria-ţi purtare.
Sinceritatea se preschimbă astfel în sărbătoare a adevărului, în mod ritual şi ceremonios, în care îl dăruieşti atunci cînd merită, nu pentru a-l comunica doar, ci pentru ca, celebrîndu-l, ceilalţi să se cuminece din taina lui.
Atunci cînd îşi asumă întreaga responsabilitate, sinceritatea trebuie să renunţe la tentaţia de lăbărţare imperialistă, trebuie să-şi recunoască vecinătăţile ce o hotărnicesc şi să se hotărască pentru o conlucrare rodnică cu virtuţile megieşe. Numai astfel fapta şi trăirea morală vor ieşi îmbogăţite, iar ea, ca virtute, va trăi într-un climat de fericită întrepătrundere, fiind simultan cinste şi bună credinţă, francheţe şi deschidere entuziastă.
ÃŽntr-un înţeles plenar, existenţial, a fi sincer înseamnă a făptui din toată inima, dar pentru asta trebuie să-ţi afli în prealabil inima şi să ai curajul de a-i da glas, potrivind-o după ritmurile cosmice pentru ca bătăile ei să aplaude existenţa.
|
|
